Gravity sau cum să nu te uiți la un non-SF prost

Tocmai m-am uitat la „Gravity” (ce-i drept, cam târziu, dar asta e, timpul  n-are valoare pentru un analfabet într-ale cinematografiei așa ca mine).  Vrea s-o dea spre ceva inedit (cu antecedente ce duc spre filme mai vechi, tot americane) prin întreaga  sa acțiune ce are loc în spatiul din proximitatea  pământului – fără să fie așadar un SF, jongleaza cu o fizică a spațiului real.

Parcă-l atingi, ai o relație de cuplu, te găsești în dormitorul de acasă în acest loc apropiat de lângă Lună, nimic ieșit din comun, niciun posibil extraterache nu-ți tulbură reveria de cosmonaut năuc ce admiră de sus pământul.

Spațiul proxim livrat low-cost.  De aia și atrage filmul, totul e pur fizic –  lovituri, bușituri, accidente, întreaga actiune zilnică a unui bloc din Harlem revelată de data asta în lipsa gravitației și  cu personaje reduse.

La regie, nimic nou. Tipul erou-principal pare a fi un cow-boy  spațial stăpân pe el în orice situații  ca orice american neaoș.

Filmul poate funcționa  drept manual de supraviețuire pentru ăia de vor să se dea prin cosmos cuminți, de-a împrejurul Terrei. Ăsta  o fi și scopul, înmulțirea numărului de bilete vândute pentru o raită Terra-Lună- Și Celelalte- Idei-  Ale -Lui Jules Verne – dus-întors, 2080.

Și ca orice film american care are nevoie de un erou, asta-i facil, lucrurile funcționează la limită în ultima secundă, dar funcționează și te mântuie în stil neoprotestant; tipa joacă bine, dar are emoții prea facile, prea comune ș mirose a labil pentru unul ce are altă imagine a unui ”om al cosmosului” ; sau așa imi place să cred.

Pe de altă parte,  este interesantă nava Soyuz – nu-i infestată de atât de multă tehnologie computerizată.  Ai vazut ce impecabil functiona totul 🙂

Am remarcat ceva  cam atipic pentru acest gen de film, unde totul duduie a tehnologie: camera  a fost pusă preț de câteva secunde, în nava rusească, pe o icoană lipită de bord – am recunoscut-o, e icoana Sf. Cristofor ducându-l pe Hristos pe umeri,  că era un luntraț –  e icoana călătorilor. Iar, la fel, în nava chinezească s-a reținut tot preț de câteva secunde imaginea unei statuete a lui Buddha 🙂

Faine imaginile cu Terra văzută din spatțu… norii ăia în vârtej, apoi o imagie a Nilului de sus cu delta și cu Pen.  Sinai. Faină exclamația eroului, cu Gangele văzut în soare. Egiptenii – Nilul, e copia pe pamant  a Căii Lactee, piramidele – stele. Iar indienii zic de Ganga că-i râul lui Shiva, cu stelele-morți.

India Magică vs. India Dezvrăjită (I)

După întoarcerea din India, mi-am propus să nu mai privesc pe nimeni de pe stradă în ochi. Parcă m-aș fi risipit, ars, topit în ceva pestilențial și zemos dacă aș fi făcut asta. Într-un anumit gen de suc de tomberon, tocmai bun pentru a zace inexistent pe maidanul tipic, fără de personalitate, ca toate cele din România (post) comunistă.

Tocmai pentru că în India, mai ales la Benares, toată lumea îți privește doar cercul închis al retinei. Benares, Banaras  are parcă un nume, nu și „ Varanasi”; nu poți să arzi decât scurtcircuitat printr-un singur cuvânt șoptit, „Benares”, laolaltă cu miile de corpuri de pe malul Gangelui; Madras niciodată nu se poate reîncarna într-un Chennai – și asta pentru că ești în Tamil-Nadu, unde parcă ceaiul are aromă de metal în mii de combinații oxidate, diferite de cele din nord.

Benares-ul… ard și arzi, substanța doar se dilată până la a  fi un ochi, ochiul tău de perdea. „Dincolo”  la VARANASI – BENARES  înseamnă fum, tăciuni și foc, iar noaptea pe terasa casei ești boteazat în fum de corp ce plutește spectral. Nimic mai firesc decât zecile de corpuri ce ard mocnit sau în flăcări vii în același timp și ritm. Totul e viu, moartea e veselă; de fapt, n-ai timp să faci cunoștință cu ea, așa ca la un priveghi ortodox; niciodată moartea nu a fost mai absentă decât la Benares. Corpurile se dilată, explodează prin intestine umflate de foc; oasele se contorsionează, sângele se coagulează și apoi dispare; câte un picior sau câte o mână ascultă umile de legile gravitației și cad, cuminți, pe un granit cu sânge încins ce tocmai se evaporă. Inutile, mebrele sunt zvârlite în Gange de un flăcău gol și negru, ce rîde cu dinți extrem de albi. Prăjitorii pârlesc corpurile asexuate pe toate părțile, carnea rumenită este întoarsă cu bețele lungi de bambus ce au făcut parte din targa mortului. Pelvisul nu arde niciodată pe deplin, ba chiar și craniul uneori, care oricum are parte de un tratament special, fiind de regulă ars pe îndelete mai spre sfârșit, în jarul mocnit, asta după ce a fost expus focului devastator de la început. Triumfător, băiatul de cincisprezece ani ce conduce gașca de incineratori aruncă pelvisul în Gange, odată cu codul ADN purificat prin foc, așa ca un cod de bare de pe un card topit ca urmare a unui accident mortal ce  a năzuit flăcări. Nimeni nu plînge, rudele uneori nu-s prezente. Rar de tot într-adevăr mai vezi lacrimi și fețe triste. Cate o bucată din giulgiurile portocalii, albe sau galbene, depinde de sex sau de statut, sunt rupte chiar la început și luate de rude, așa cum se mai face și pe la noi cu dantelele albe ale coșciugelor. Calme întotdeauna, vacile ghat-urilor vin și ling sângele închegat, urmate de capre. Nimic mai firesc, nimic nu-ți produce  dinspre exterior o stare de calm mai adânc. Carnea prăjită are miros de orice carne de grătar, așa că e bine să nu-ți fie foame, pentru că altfel vei saliva. Lumea  e grăbită, mulțimile sunt imense. Mai jos la câțiva metri se mănâncă, avem aici alte prăjeli; doar focul, mirosul și fumul sunt aproape identice. Poți să-ți cumperi obiecte de ritual, așa cum am făcut atunci când mi-am cumpărat două șiraguri de rugăciune, în cinstea lui Shiva, din pietricele de râu albe, sculptate sub formă de cranii. Membrele plutesc un timp pe Gange, printre oameni ce se-și fac baia purificatoare, înnoată sau se spală pe dinți, legați de regulă la copase cu un material alb ce-ți amintește de veșmântul  lui Hristos pe cruce sau de imaginile cosmetizate prin mass-media ale egiptenilor antici. Un alt membru al echipei de prăjitori aruncă plin de zel cenușa în apă, cu un lighean metalic și joacă teatru în fața noastră, mimând că l-ar arde la mâini și apoi râde. Altul culege din apa mică de la mal – ciudat pentru mine – inele, cercei, brățări sau lănțișoare ce au aparținut ăluia/ăleia ce-s în mare parte deja cenușă. Le vei găsi în general de vânzare la toneta de la zece metri distanță.

Singurii din puținii occidentali ce par a fi „neoripilați” 🙂 sunt eu și încă doi olandezi rockeri, cu aspect de motocicliști, cu care m-am și împrietenit subit.  Două tipe cu aspect hispanic sunt pe punctul de a vomita sau de  a leșina, ori ambele deodată; o blondă asistă câteva minute iar apoi se îndepărtează aproape în fugă.

Un indian repsectabil ne explică ritualul și credința. Shiva nu arde corpurile, ci le asistă să se purifice și să treacă dincolo. Așadar, incinerație e o trecere, încetul cu încetul, ba chiar și o judecată de apoi ce se face pe loc, treptat-treptat. Esența corporală este absorbită în Tot, în Divin, însă asta se face prin Foc. Procesul înseamnă și o eliberare din temnița corporală, realizată tot prin Foc. Și uite-așa unele pasaje din cărți devin realitate prin  spusele unui practicant al acestei tradiții.

Altele despre Benares și despre cum era să fiu bătut în Benares, într-o postare viitoare 🙂

Fascinatia mea pentru cranii – nu le pot numi capete de morți – impropriu – ci cranii. Pentru că-i e ceva la limită, pe muchie, te ține trează raportarea permanentă la osul acesta fasinant – si la formele culturale și artistice (inclusiv repezentări) pe care le-a luat; mă gandesc aici la tibetani, indieni, amerindienii din Mexic, mexicanii moderni, La Dans Macabre din Evul Mediu, craniul lui Adam de sub picioarele lui Hristos din picturile crucificării, pe care picură sângele ce-l va învia pe Adam. E ceva ca în cățărări, poți să cazi, te poți pierde prin craniu sau te poți mântui prin craniu. Ești Hristos care dansează, în balanță, pe un craniu – iar aici simbolul crucii rusesti este perfect. Am acum lângă mine un pix-schelet.

Paradoxal, am făcut parte dintr-o lume pe care nu  mi-aș putea-o dori permanentizându-se; simțul ăsta al comuniunii, frățietatea asta impusă de toată lumea cu toată lumea – până la esențializarea transpirațiilor într-o substanță de elixir – duce la cel mai acerb și crud individualism raportat la tine, ca european.  În indian se trezește individualismul doar în contact cu albul, mai exact în modul ideatic în care el își proiectează această întâlnire ideatică. Pe indian  nu-l interesezi, chiar dacă-i curios de ceea ce tu reprezinți – și nu de tine însuți. Probabil ca pe brahman sau pe indianul de acum câteva sute de ani să-l fi văzut uitându-se la tine ca la o statuie de templu.

Mircea Eliade nu-i prezent nicăieri, nici măcar la Calcutta – am trecut pe lângă Serampuru – Serampore.  Îți trebuie un ashram eventual, și realizezi că de fapt nu-i nevoie să-L cauți  pe „Nu – Știu-Ce”. Pe  ”Nu –Stiu – Ce”  l-am găsit la Tiruvanamalai – Aruna Chala – muntele lui Shiva, Centrul Lumii și al revelațiilor lui Ramana Maharshi; nimic deosebit, perfect normal,  vanitatea fugii după senzații; Athos vrea altceva, Francisc de Assisi, paradoxal,  a ajuns să danseze șoaptele Duhului tocmai așa cum n-ar fi vrut, dansând un Shiva creștin încarnat în norme.

Tehnologia n-are nicăieri ca-n India semnul imprevizibilului și a fluidității de-o clipă. Trenul te consumă și-ți lasă doar esențialul pergamentat, uscat; rămâi doar poză de buletin, rânjind știrb atunci când  vezi cât de gol ești și ai fost. Pentru indieni ești experiment de laborator casnic; ceea ce contează pentru ei este facialitatea, moaca și exprezia celui turtit douăzeci de ore în aceiași poziție într-un vagon unde întoarcerea capului este act de eroism și probă de forță – mișcarea poate perpetua prin inerție o nouă contorsionare circară a vreo douăsute de alte trupuri înveșmântate în dhoti, lunghi, sari sau shalwar-kamis  ori kurta – un fel de explozie de culori vii,crude, ca alea pe care le vezi în fața ochilor atunci când ai un accident.

… Fascinația lui YUKIO MISHIMA pentru sud-vestul Asiei (Thailanda, Cambodgia, influențele hinduse de aici) pare a fi suspectă – pentru un om ce vine din cea mai rafinată dintre civilizațiile Asiei; pentru Europa, aș apropia Japonia – asta dacă ar fi nevoie totdeauna de paralele – de acel tip de moderație flamandă, nordică – cu toate că Japonia n-o poți evalua niciodată prin paralele, acest tip de viziune fiind una periculoasă. Însă putem înțelege pe deplin complexitatea personalității lui Mishima, un om care a ales să se sinucidă ritualic prin sepukku în semn de prostest pentru o Japonie în care nu se mai regăsea. Iar aici parcă întreaga dramă a fost lăsată de Yukio pe seama aceluia care a trebuit să-l ucidă decisiv cu sabia, după ce-și despicase abdomenul. Geniul japonez n-a ales singurătatea nici măcar în filozofia din martiriul eroic al sinuciderii samurailor. Simptomatic și faptul că Yukio Mishima nu s-a lăsat sedus de India, ci  s-a oprit mai la est – și așadar, mai aproape de „El” – în cealaltă peninsulă. India nu poate avea pragmatismul metafizic al Gestului,  un dat de „inginerie mistică” necesar unui om ca Mishima.

Hinduismul are ceva nedefinit de sațios și întotdeauna îngreunează; de aceea au excelat aici, dintotdeauna, tehnicile de eliberare – ai nevoie si de o eliberare dintr-un ritual greu, narcotic, adormitor, care-ți poate lua mințile într-o clipă sau într-o eternitate.

 

Un Munte Urlea Minimalist, cu dor de Dara

Pe munte îţi dai seama cu cine ai de-a face de-abia atunci când omul se opreste pentru a mânca şi îşi desface rucsacul.  Este vorba de „omul senzitiv” care în vietuierile lui esenţiale face apel la viata sub formele ei elementare, somatice, biologice. Celelalte date, inteligenţă, şarm, personalitate, etc, se manifestă sporadic. Trecem peste farmecul dat de catre gestica, mimica, voce, privire, etc, foarte importante, aici e vorba de… mancare.  Forma restrânsa ca  spaţiu şi greutate a rucsacului duce spre anumite accentele minimaliste care aici sunt aplicate  lui „ a te hrăni”, un dat elementar, iar hrana aleasă  în acest cadru limitativ poate să spună multe.   Un element simbolic care atârnă greu în conturarea aceatei  imagini este „cuţitul”. Cu cât cuţitul este mai mare, cu un format mai vânătoresc, mai a’ la Rambo, purtat la vedere, uneori la cingătoare, cu atât mai rău;  avem de-a face cu cineva care se crede ‚în misiune’,  ‚un erou’ care are impresia că traieşte şi împlineşte acţiuni ieşite din comun. Cineva înr-adevăr „centrat asupra lui însuşi” cum s-ar spune.  Prezenţa unui topor sau a unei securi întregeşte spre grotesc  acest tablou, în afara cazului când  cel în cauză face parte dintr-un grup ce vrea sa campeze doar la limita pădurii sau într-o poiană şi-şi doreşte zilnic un festin pantagruelic ori un permanet foc de tabără  şi nu se prea mişcă din loc – fapte cam idioate, nemaiaflându-ne în epoca sălbatică a  lui Rahan, când posibil să se fi justificat şi arderea în neştire a materialului lemnos. Un briceag multifunctional este suficient pe munte. O hrană frugală aruncată în rucsac nu sunt neaparat semne negative,  cu toate că pot fi şi semne de superficialitate şi de grabă, alăturate  unei neglijenţe ce poate duce chiar si la moarte; la fel, pretiozitatea în pregătirea unei mese pe stânci, într-o situatie de teren diferită bucătăriei de acasa, pot fi semne de neghiobie; în acest caz, mai mult ca sigur că din acel rucsac lispeşte ceva elementar (de exemplu, o trusă sanitară, baterii de rezerva, ac  şi aţă tare de cusut, pelerină contra ploii, o pereche de sosete in plus, etc). O alta diferenţă esentială ar fi, cred, faptul că la munte nu ‚mănânci’ ci ‚te alimentezi’. Pentru ca ‚a te alimenta’ să nu devină o acţiune pur mecanică, în alegera alimentelor ar trebui să cunoşti gustul care-ţi place cel mai mult, sau mai exact, care îţi dă cel mai acut senzaţia de satisfacţie, de saturaţie alimentară într-un mod plăcut. Apoi urmează alegerea „economică” a alimentelor ce se încadrează aici.

…Urcând pe Valea Pojorei, vegetaţia e de un verde luxuriant, ierburile ai impresia că au înălţimea copacilor.

IMG_7280

Destul de repede, cam după două ore de la părăsirea drumului forestier, fagii lasă loc carpenilor noduroşi,  uneori contorsionaţi şi apar tot mai des ferigi, pământul este stâncos şi reavăn, parcă atât de mult verde filtrat prin aburi deşi vrea şi mai multă sevă, dorinţa vegetală duce spre un dialog clipocit pentru că începe să plouă mărunt, des şi constaţi că te uzi de jos în sus, pentru că paşii şi picioarele tale strâng mai multe familii de apă, dacă ai avea ochi ai vedea apa adunată-n straturi la fel ca straturile geologice ale pâmântului în sute de milioane de ani, acum rodul a mai multe ploi în ultimele câteva ore. Apa veche de pe ierburi, apa nou-venită care-şi cere voie prin sunetul picurilor deşi să se aşeze pe frunze, ca într-o nouă cabană temporară. Parazăpezile-şi fac deocamdată bine treaba, umezeala încă n-a intrat în bocanci, genunchii goi şi pantalonii trei sferturi mustesc, gore-tex-ul din haina impermeabilă pare a fi de calitate după atâţia ani de hălăduială. Vuietul văii e din ce în ce mai mare, semn că urc şi că panta e tot mai accentuată, valea tot mai îngustă, apa cade în cascade din ce în ce mai mari. Apar uneori molizi prăvăliţi ce trebuie ocoliţi ori escaladaţi, moment de echilibristică precară pe coaja udă şi alunecoasă, noroc cu cele două beţe de schi, foarte bune la mers, protejează genuchii de efort şi ajută de multe ori pe un teren accepabil, luând ceva timp atunci când trebuie să le  strângi  şi să le pui pe rucsac atunci cand escaladezi  pasaje înclinate. După trei ore şi după ce rătăcesc şi regăsesc cărarea de trei ori, părăsesc Pojorta şi o iau pieptis la deal pe  faţa unui picior de munte, împădurit acum cu molizi şi brazi deşi, ce ar trebui să mă scoată într-o oră în poiana fostei cabane Urlea.

IMG_7286

Patru zile în care întâlnirile au fost doar cu doi cehi –  un cuplu cam plictisit, la un stat in cort langa Urlea. Mi-au dat un orez foarte bun, prefiert si am pus primus-ul in functiune, nu doar pentru asta. Algele-s iar bune pentru supă, insa bei apa multa…

Și rușinea de a te prezenta cu „așa ceva” în fața străinilor:

IMG_7299

IMG_7287

Deasupra un epitaf  scris de niște polonezi, se pare că nu de multă vreme.

IMG_7289

Ploi antigravitaţionale ce te udau în spirală de jos în sus, cu gheaţă, ploaia cobora din creastă înspre văi, o vedeam, iar apoi se reîntorcea  cu vânt puternic şi te făcea ciur, apucai  insa să te impermeabilizezi.

Vârfurile Urlea,  de unde privind spre varful Dara care nu m-a lăsat să mă apropiu de el, am vazut sursa ploilor care era acolo în creasta sudică, între Dara şi Muşetescu, unde fulgerele erau un spectacol ca de război. Imi aduc aminte de alte ture de Fagaras, cand ploile strasnice veneau, asa cum se stie de fapt, dinspre sud, dinspre Ciortea, Raiosu, Museteica, intotdeauna pe la aceasi ora, 14-18, dupa ce toata ziua negurile urcau dinspre Tara Fagarasului si Transilvania spre creste, ca sa se transforme in nori. Vârfurile Iezer, Mogoş, La Cheia Bândei, Somnului, Moşulet. Fereastra Mare a Sâmbetei, Fereastra Mică a Sîmbetei. Stâni în vreo doua-trei vai, departe sub creastă. Gheaţa pe stânci, precum solzii sclipind în soare pe un peşte imens. La coborâre, în zona foarte lungă de pădure, la vreo patru ore de la iesirea din creasta, depăşit de o turmă de vreo 150 de berbeci doar. În munte, despărţire pe sexe, ca să fie oile liniştite şi să dea lapte. O mare de făpturi încornorate, cu capetele si privirile-n pamant mergeau spre Lisa cu acelasi pas, niste fapturi inteleptite.

 

Historical Graffiti & Simeon Noul Teolog

Pe vechea pictură a mănăstirilor din Bucovina se văd grafitti; scrijelite adânc, ele sunt seculare, poţi astfel citi „Franz Johann, 1782, sau „Karl, 1775” precum şi multe alte nume,  ba chiar şi o întreagă poveste transcrisă peste pictură într-o impecabilă caligrafie germanică, îndelung bughisită. Probabil ca cei care au scrijelit până la tencuială albastrul de Voroneţ sau verdele de Moldoviţa au vrut să transpună  în realitatea cotitiană cuvintele lui Pavel,  într-un mod răstălmăcit, după care Evanghelia trebuie scrisă pe „tabliile inimilor”.  De aici frica de Timp, frica de Istorie şi de Neant; pentru creştin, neantul ar trebui tranfigurat în viaţa veşnică, daca se doreste a fi crestin. Acestă dorinţă de a te eterniza imaginează o întreagă dihotomie existenţialistă: Paradisul culorilor, imagine anistorică şi „căderea în trup” adică cea adamică, în Istorie – ai nevoie de un reper, de un număr; cantitativul se suprapune paradisiacului într-un mod violent, până la os, adică până la tencuială. Aici poate funcţiona şi o posibilă formulă: „omul, capsulă a timpului secular” ce are ca şi „înaintemergător”, formator, creator de sensuri,  „răscumpărător terestru” un număr – „1782” .  Ăsta poate fi simplu, un  „password”  şi nu mai contează atunci dacă e 1775, 1995 sau 666; duce tot spre alienare si anxietate, chiar dacă, foarte concret vorbind, cei care au scrijelit au fost  probabil marcaţi de o tâmpă voioşie. Apoi, încă de pe atunci unii sunt orbi la nuanţe şi şoapte – ei s-au raportat la peretele zugrăvit precum la un perete alb sau negru – cam la fel cu sintagma „capitalism vs. comunism”, care nu înseamnă în ultimă instanţă o alegere ci tot o  formă de impunere.

… La un moment-dat, bizantinii au avut nevoie de Simeon „Noul” Teolog. Au avut parte încă de pe atunci de urme ce trebuiau cicatrizate, aşa ca „1782”, de acea l-au numit „Noul”, un semn că lumea se schimbase, creştinii nu mai trăiau  în epoca apostolică. Iar acum avertizarea „sonoră” este perfect valabilă: întru aceleaşi forme bate un alt duh, cel al înşelăciunii, care pare doar la suprafaţă identic cu „ duhul cel adevărat”. De ce s-ar face cineva călugăr, acum? Pentru a se refugia, pentru a-şi rezolva problemele şi nu pentru a se ruga pur şi simplu pentru toată lumea, pentru a simţi nevoia, suferinţele, bucuriile tuturor. Un sfânt e un om normal, nu e un făcător de minuni impostor. Cel mai normal om – el nu oferă sugestii, nu e un „duhovnic” echivalentul „guru-ului” nu-ţi arată nimic, nicio cale, nu-ţi dă niciu sfat imbecil, nu-ţi pune interdicţii, neavând habar de nimic, sau nevulgarizand, crezand ca nu stie nimic el, raportat la Cel ce Stie si Face. Ştie un singur lucru:  să se roage pentru tine şi cu tine, dar nu numai pentru tine şi nu crede că datorită alor lui rugăciuni se poate întâmpla “ceva” mai mult sau mai putin imediat; să plângă sau să se bucure alături de tine. Poate ca in primul rând ar trebui să ştie să asculte şi aproape deloc să vorbească, sau să vorbească elementar. Un sfânt e cel care ştie să stea, un om ce pare a fi vulnerabil, sau poate un om „natural” cum ne place sa spunem – cineva care nu încearcă deloc, dar deloc sa placă să se impună sau să impună ceva. Este firescul celor trei temperamente. Cele trei temperamente dublate de „credinţă”.  E ca-n bancul ăla, atunci când Hristos-copil apare la o mănăstire, toţi credeau că vor merge la fiecare în parte: unul renumit penru elocinţă, altul pentru „minuni”, etc, iar el a mers la cel mai fricos, la cel care se credea cel mai netrebnic. La fel  cei mai mulţi draci nu stau pe „Wall Street” unde lucrurile merg de la sine, ci la o mănăstire, tot soiul de draci, pe măsura fiecăruia, sau la un cenru de pelerinaj, bucuroşi nevoie mare dacă oferă „o copie” prin colaborarea unora care nici nu-şi dau seama.

1. Peștera-Capcană din Dâmbău

… Bine, bine, arată a picătură, dar de ce anume şi pentru ce?

Trebuia să înţeleg ce e cu cu fărâma aceea de apă, cum şi unde aş putea s-o integrez, sub ce fel de formă sau sub ce model.

Putea fi lacrimă, sau picur de ploaie, sau picătură de sânge. Venea de oriunde, poate că uneori o simţeam rece sub pleoape vara, fierbinte sub pleoape iarna, aşa, ca un panaceu universal.

Trebuia să mă transform într-o picătură eu însumi, sub legile gravitaţiei, pentru a înţelege de ce acel bob de apă nu respectă legile gravitaţiei.

Avenul Gemenele din Muntele Dâmbău are un piton bătut exact unde trebuie, nou, nu la fel ca alte pitoane de prin munţi deseori, ţevi turtite-n crepături cu un inel pentru prins caraba.

Era primul aven unde am coborât singur, al doilea şi penultimul din a mea existenţă; primul a fost tot în Trascău, Avenul din Piatra Cetii.

Coborârea pe scripete, blocator şi în ham m-a dat gravitaţiei controlate mecanic prin legile fizice ale frecării.

Mă simţeam de parcă aş fi coborât într-o călimară, alunecând pe un fus împletit din şoapte. Bătăile inimii aveau ceva ce parcă intimida legile mecanicii, pentru că şopteau  în virbraţii şerpiliene, era un fel de magie, pentru că ale mele bătăi de inimă parcă transformau în şarpe tot ce întâlneau, coarda parcă ar fi devenit de o discreţie de şarpe prin mişcările ei, măsurate prin vibraţii şi prin formele pe care le lua, cu cât coboram mai în adânc.

Sau coarda ar fi fost un bici ce preschimba în şarpe tot ceea ce vedea. Aveam impresia că voi ieşi pe cealaltă parte a pământului, atât de lungă îmi părea a  fi  coborârea. Dar nu coborai ci te scufundai într-un somn şi aşteptai să întâlneşti cel mai de negândit vis.

O întâlnire, o întâlnire cu o zână non-fumeie mult aşteptată pe care tu s-o trezeşti şi s-o aduci la lumină, recunoscând în acelaşi timp locul propriului tău trecut şi asta tocmai pentru că făptura ar fi avut o formă neconvenţională, o piatră sau o tufă, ori doar o formă desprinsă dintr-o altă formă, o umbră, dupa care ar fi devenit o muiere.

Şi treptat-treptat, parcă o clepsidră cernea întuneric invers, de jos în sus. Mă indetificam cu acel Pendul al lui Foucaut, mai mult literă decât dispozitiv, sau cu un deget al cuiva ce-mi arată rânjit, mişcându-l şi de fapt mişcându-mă, de o parte şi de alta: „niet! ai intrat într-un teritoriu interzis”.

Credeam că mă aduc ofrandă şi mă gândeam că aş fi putut coborî îmbrăcat fiind în „greacă”, rasa cu ale sale mâneci largi, pentru  oficia precum vechii creştini în catacombe, moment întrerupt de gândul „eşti nerod”. Orice gând din ăsta, cu jertfa de sine, etc, te face brusc imbecil și-i greu să-ți mai revii. De asta nu cred în eroul aburind, spumos,  bălos, sfătos-post eveniment, povestitor, diareic verbal.

Formele, în lanterna frontală, bizare, toate pietrele aveau ochi şi feţe vechi de milioane de ani, de creaturi fabuloase, acum înţepenite datorită rapidităţii lor, parcă un copil ţinea un căţel în braţe, parcă un şarpe avea un cap de şoim, parcă o broască rânjea la mine, parcă un păianjen avea un corp ca un far pentru corăbii, parcă o fată cu păr blond, de piatră gălbuie, îmbrăcată în alb, te îndemna la rugăciune şi era leit aceea fată, tot cu păr castaniu, ce cobora sub formă de nor pe cer, văzută-n copilărie pe la vreo trei ani, parcă

Cineva mă chema pe nume, odată cu spaima numelui rostit în taina peşterii verticale care te făcea să te simţi a fi predestinat pentru a fi prizonier tot timpul în repausul dintre două bătăi ale inimii şi liber doar în timpul acelor bătăi de o secundă fiecare, exact la fel ca  un pendul. Iar respiraţia îmi era propria puşcărie şi evadare, din nou repetată, din nou aceeaşi, din nou aceeaşi…

Ajuns jos, clipocit de apă de undeva, din abisuri şi din întuneric, umezeală, teren foarte înclinat, nu aşa ca la Avenul din Piatra Cetii. Am impresia că am aterizat într-o lume marină fluorescentă.

De-abia acum aprind lanterna frontală. Oase de animale apărute brusc, moment de spaimă teribilă preţ de o clipă. Parcă acele corpuri ar fi fost vrăjite, nu-mi dau seama ce ar putea fi, unele schelete-s de liliac şi par a fi nişte vampiri.

Parcă ar fi avut loc lupte şi mântuiri teribile, încleştări între alte specii. Singurătatea-şi spune cuvântul, mă gândesc când naiba va apărea odată şi M. fost coleg şi alpinist- speolog, din Blaj, ar trebui să fie deja-n Zlatna… n-a ajuns la timp, nu-l puteam aştepta în Zlatna până a doua zi la autobuz doar dacă mergeam la veun hotel şi uite că e deja a doua zi, am echipamentul lui, luat mai demult şi rămas la mine.

Mă simt pară în nesiguranţă cu nimeni afară, la intrarea în aven, lângă coardă… dacă vine cineva şi-mi taie coarda? „stai mă, eşti cretin, în sălbăticia asta… de vine cineva, nu poate fi vorba decât tot de oameni de munte”.. „da, dar dacă vin ceva ciobani?” „eşti prost”… „hai să ies odată, Doamne ajută, vine Marius şi intrăm amândoi.. nu mai străbat mai departe, las-o naibii… cum o fi oare mai departe? aici se îngustează, dar parcă mai încolo e o sală… se şi urcă aproape vertical, ar trebui coarda pentru coborâre la întoarcere. Bine că nu se ramifică, fără fir de peşteră rătăcirea-i aproape sigură, niciodată la întoarcere formele nu sunt la fel, degeaba reţii schimbările de direcţie, chiar dacă te uiţi şi invers de fiecare dată, dacă n-ai experienţă de peşteră, nu e ca şi afară”.

„ Oare cât de des vine cineva pe aici? ceva speologi… poate odată pe an cineva… cred că şi mai rar”.

Oasele ofereau parcă un sentiment tonic – singurul element concret, sigur, duhurile avenului, înaintemergătorii unei teribile entităţi. Violentare sonoră, să auzi cum sună un instrument muzical de suflat aici. Nicio revelaţie – „cred c-ar suna inedit chiatara dobro de blues aici, a la Vali Răcilă  sau Eric Sardinas” Parcă nu există ecou, nimic deosebit, în afară de dorinţa de a ieşi iar apoi de a reveni eventual, cu altcineva.

În Tibet, vechea religie „bon” de dinaintea budismului are o legendă ce spune că primii oameni aveau deasupra capului o liană de lumină, prin care erau legaţi cu Știți Cine. După aceea, această liană s-a rupt, datorită păcatului mândriei, a aroganţei. La mine, coarda se afla cam cu 1 m mai sus de unde am lăsat-o, iar terenul era foarte înclinat acolo unde am atins cu bocancii piatra. Am primit o coardă dinamică, de alpinism, folosită-n căţărare, în locul unei corzi fixe, o coardă statică… M a făcut o geşeală fatală.

Coarda şi-a ajustat din lungime după coborâre, restul de lungime nefolosită am  strâns-o colac pe ham, o altă greşeală fatală, a mea de data asta… Nu pot să ajung la coardă, iar de sărit după ea aproape imposibil, terenul e înclinat. Încerc de vreo câteva ori s-o prind, cam cinci minute durează tentativa, mi s-a mai întâmplat să apuc mai greu vreun capăt de coardă, însă nu am experienţă de peşteră. „Doamne Dumnezeule!! Nu se poate… nu se poate…” ameţesc. Simt că intru în panică „calm mă! calm în pm”. Simt că-mi vine să vomit. Mă pun jos, cu ochii închişi după ce cobor de sub coardă. ”stai aşa…stai aşa… să nu intri mă, în panică, linişteşte-te…linişteşte-te, mă!!!!… liniştete-teeeee!!! Tatăl Nostru… Născătoare de Dumnezeu…” „o soluţie… taci şi gândeşte-te…hai să mai încerc odată”. Imposibil de prins coarda. Pe pereţi nu mă pot căţăra. Deasupra, un patrulater de lumină. „cum mi-a fost dat să mor”… simt că leşin. Mă ia rău de la stomac. Îmi vine să dau cu capul în stânci. Înebunesc. Îmi vine să plâng. „băga-mi-aş pula-n Dumneze… taci mă boule, cretinule, în p.m…. Tatăl nostru…. „ de ce  mi-e dat să mor aici? Să mor aşa? Oare cât poţi să trăieşti fără mâncare? Apă este… voi muri de foame… dar până atunci, săracul meu corp… îşi va face treaba fără să ştie unde se află şi că va pieri… mai bine să mă sinucid,  e mai rapid…  să stâng lanterna.. dar la ce-mi mai foloseşte lumina?? voi muri  pe întuneric.. voi fi schelet aşa ca oasele astea, parcă-mi rânjesc, mă cheamă….” simt o claustrofobie intensă, limita nebuniei… „mă, trebuie să ies de aici, Doamne… Doamne, de ce?? tata a murit în accident, brusc, credeam că eu nu voi muri prea curând… ce vrei Doamne cu asta?? Nu există Dumnezeu… taci, mă pulă! Măcar bunicu-mio delira… când voi intra şi eu în delir? Cât poţi să trăieşti fără de mâncare? deodată, Gând: „ ai cuţit… taie-ţi mă, tricoul fâşii-fâşii, faci o funie cu ureche şi nod şi prinzi hamul, arunci după el”.” Așazat jos, exerciții de respirație după acest gând tonic, ca o primă soluție. Rugăciunea Inimii. Mă cuprinde brusc o liniște fatală, iradiantă, încât par a accepta însăși moartea… sentiment ciudat, de neeagalat prin nicio comparație terestră.

Cum naiba s-o prind? „Legi mă o piatră la capăt, într-o bucată de material ca o batistă ca să nu cadă, o legi de funie, pentru greutate, şi încerci să arunci la ham, pe la craci, îl agheţi sigur. Nu prea pot să stau acolo sub coardă, asta-i toată treaba- iar bolovani nu pot  să duc, nu stau, alunecă rapid”. Efect tonic. Sunt calm, privitul la cadranul ceasului aduce un plus de logică. Au trecut doar cinci sau maxim zece minute! „nu acum, mai aşteaptă…”

Deodată, începe să plouă. Plouă torenţial, „Dumnezeu se pişă pe mine”. Apa se scruge pe coardă şi-mi cade pe cap. Dacă aş inversa legile gravitaţiei… Apa asta vrea să cadă, eu vreau să cad invers. „Uite aşa m-aş putea sinucide, prin picătura chinezească, dar ar trebui să plouă prea mult”. Îmi dau jos polarul, tricoul, e cu mânecă lungă, îmbrac tricoul de rezervă din rucsacul mic. Îmi pun haina impermeabilă cu glugă. Scot briceagul, luat mai mult preventiv şi mă apuc să tai tricoul, dar apoi renunţ la el şi încep să sfâşii materialul cu degetele, merge mai repede. Fac fâşii-fâşii pe care le subţiez rulându-le, apoi le înod între ele. Mulţumit de muncă, are cam 3 m lungime cu totul, caut o piatră, o îmbrac într-un rest de material şi o leg de funie.

Toate astea pe ploaie, care a devenit mocănească. Încerc să urc, trag o trântă zdravănă, mi-e teamă să nu stric lanterna sau de vreun accident mai serios care să mă ducă la imposibilitatea de a mă putea mişca normal.  Imposibil de urcat roca acum d-apoi să-ţi  şi ţii echilibrul şi să arunci…

„E ca şi când m-aş afla în ceaşca de cafea a lui Dumnezeu” . Un gând tonic. „ Nu voi muri aici… totuşi, cum e oare să mori de foame? Să ştii ore întregi că vei muri… mai bine te sinucizi, dar ce te faci, e păcat să te sinucizi, asta chiar cred. Mai bine mori căzând. Hai, mă, e tot prosteşte, mai puţin decât aşa, să rămâi aici… te apuci şi-ţi mănânci bucăţi din corp. Îţi bei din sânge. Ai înebunit, taci mă”.

Măă Mihai! N!” nu-mi vine să cred: hamul se ridică. Jos, coborât, M îmi zice că soră-sa m-a salvat, că el a voit să renunţe la tură pentru că ploua, de mine nu putea da… soră-sa a vrut să întindă haine la uscat pe coardă  pe balcon şi l-a întrebat unde-i cealaltă coardă, avea nevoie de două, iar în baie a văzut coarda pe care o întindea pentru rufe. Aşa a realizat că mi-a dat-o pe cea de căţărare.  N-a vrut să vină la început, nu şi-a dat seama că e posibil să se întâmple ceea ce s-a întâmplat şi a plecat la insistenţele surorii sale, ca să nu mă lase singur… i-a trecut doar ca şi idee prin cap, o secundă, ceea ce de fapt s-a întâmplat.

Aveam o dorinţă extatică aproape pentru a mai rămâne în acel loc. Parcă m-aş fi aflat în pântecele unui templu, parcă aş fi fost pe altarul unei biserici.

Vedeam sensuri noi peste tot, umbre ce nu înveleau, ci ofereau.

Un mic craniu de liliac l-am luat acasă, ca imagine a ceea ce aş fi devenit, ca imagine a morţii spre Înviere.

Blockflotte-ul din lemn a căzut într-o gaură, a căzut din capacul de la rucsac pentru că am uitat să  trag fermoarul. Acolo a rămas; după ieşire, la lumină – doar la lumină pot veni astfel de gânduri – am realizat că s-a întâmplat un fel de „altă Mioriţă”, una a cavernelor, una finalizată printr-un fel de sfârşit pozitiv, fără de sacrificiul meu ci prin sacrificiul fluierului poate că dacă ar fi fost de os, l-aş auzi chiar acum cântând de unul singur în Avenul Gemenele.

 

Munții din Oman: tură în Jebel Shams (3,028 m)

Preambul –   de citit opțional

Ai un moment de derută. Te-ai săturat să hălăduiești pe văi cu drumuri forestiere distruse de prea mult cărat de bușteni, cu urme adânci de TAF sau de platforme supraponderale.  Că după câteva ore de asceză, te vezi cu simțurile înșelate: cărarea ce apare pe hartă este de fapt  un păienjeniș (aparent) haotic de drumeaguri în unghiuri ascuțite, de versant defrișat și rocă dezgolită de la spălăturile torentelor. Treci spre creastă printre mormane de crengi tăiate și grămezi de rumeguș,  urme tot mai adânci de la utilaje, izvoare deraiate ce formează mocirle cu noroi cât încape. Colac peste pupăză, coboară pe lângă tine of-road-uri cu numere de France și GB, cu localnici rânjitori și plezniți de o fericire bruscă. Realizezi că banii din jaful ăsta-s în viloacele din satele prin care ai trecut. O parte. Și ești, să zicem, în Maramureș, pe frontiera româno-ucraineană și vezi clar că torentul furios s-a oprit FIX în graniță. Dincolo începe BRUSC virginitatea, pădure ca la mama ei, în primul moment parcă-ți face în ciudă, exact peste o secundă exulți la gândul că nu poate ajunge acolo gheara. Te gândești a zecea mia oară de ce românii-s hoți și ticăloși, chiar și „nea’ – oșii” moroșeni, și nu numai la cap. pădure. Și-ți vine să-ți bagi granița-n raniță, vorba cuiva. (Și ai să realizezi, după ce ai fost prin Zakarpatija Oblast și Ivano-Frankivsk Oblast DUPĂ că într-adevăr frunza e supraabundentă și aparent neatinsă). Și, cum orice român neaoș aflat în natură nu se poate gândi decât la Oaia-Mioriță, te surprinzi că oaia asta nici să behăie n-ar avea cum într-un asemenea climat.

ȘI ATUNCI … dacă tot se prevede deșertul în locul clorofilei, de ce să nu mergi toma’-n deșert? Nu de alta, dar ca să preînchipui cel puțin ceea ce ni se va întâmpla pe viitor: „Carpații, Tărâmul Nisipurilor Verzi”. Noul brand de țară.

De ce Oman?

Cea mai eficientă cale pentru un locuitor din România de a ajunge acolo este să o taie prin UAE (United Arab Emirates- Emiratele Arabe Unite) via (de regulă) Dubai.

De când cu nenea Wizz-Air, tot mai mulți români pleacă-n Dubai. Și sigur puțini de tot încearcă să iasă-n peisajul din juru’ stânii – adică prin restul Emiratelor sau în… Oman, subiectul nostru.

Pe vremea în care lucram  în Dubai, zborurile din România erau relativ scumpe și aveai nevoie de vize (de turist, de rezident, de lucru, etc.). Oarecum se explica „exotismul” acestui ținut pentru multă lume. Însă a  apărut relația de cuplaj/căsătorie Wizz și noua legislație din Emirate privind regimul vizelor iar lucrurile s-au schimbat. Nu știu câtă lume realizează că poți face multe lucruri interesante în Emirate în afară de shopping în Dubai, sau de admirat blocurile și resorturile de lângă o mare (scuze, golf, al Persicului) plicticoasă și fadă, cu o apă nedemnă nici de Mamaia. Și  că dacă tot ne aflăm acum la cap. mare EAU au o zonă de coastă interesantă înspre Oceanul Indian, însă la câteva sute de km de Dubai. Sau că însuși Golful Persic se prezintă MULT mai bine înspre Abu Dhabi (unde găsești și ceva insulițe interesante) sau Ras-Al-Khaima. Poți avea parte de o mulțime de experiențe wild captivante. Asta dacă nu vrei să mergi acolo cu corporatiști aflați în vacanță.

Despre UAE – EAU, altă dată. Acum vom vorbi despe Oman.

Cred că Omanul, văzut dinspre România, este în realitate, ca potențial, o destinație de același calibru cu Marocul – însă mai scump dacă îl abordezi prin industria hotelieră. Mai scump decât Marocul însă mai ieftin decât Dubaiul. Nu intru în comparații geografice și culturale de amănunt, de genul că Atlasul este mai înalt și mai masiv decât munții din Oman, că forturile și clădirile pline de arabescuri sunt  magnifice în Maroc. Ceea ce e clar e că în Oman faci clar bulău’ dacă ești prins cu chestii de prizat. Și pe ani grei. Iar arhitectura – forturile mai ales – nu-s de ignorat nici în Oman. La fel, souq-urile din Muskat sau Nizwa, mai ales dacă apreciezi argintăria de sorginte beduin-tribală. Sau meteoriții, ce se găsesc, se zice, des în Rub-Al-Khali, spre Arabia Saudită.

Dacă iubești turismul de aventură și spațiile vaste, nelocuite, Omanul este un loc perfect. Sau vrei să interacționezi cu puținii locuitori ce duc încă o viață tradițională și-s ospitalieri.  Dacă mai ești atras/pasionat și de  tradiții, costume, mâncăruri exotice și plajă/apă, ibidem. Însă ți se potrivește dacă știi să fii decent: pentru că arabii-s foarte sensibili la aroganța omului alb occidental.

Jebel Shams

N-am să stau acum să dau informații generale, pe care ți le poți lua de pe goagăl. Canionul de aici, o peșteră fabuloasă în preajmă (i-am uitat numele) ce se vizitează cu ghid. Iar masivul culminează pe la 3000 m.

Când să mergi?

Decembrie – ianuarie. Dacă în Muskat erau 30 de grade, în Jebel Shams ziua erau cam 15 grade. Noaptea, vreo cinci. Dacă la Muskat făceai liniștit baie, pe Jemel Shams găseai o pânză de zăpadă venită acolo tocmai de pe platourile înalte iraniene. Așadar, acum este perioada de timp pe care, succint, aș putea-o asemăna cu lunile Aprilie-Mai de pe la noi, acolo sus la înălțime.

Ce să iei cu tine?

În Dubai eu nu am găsit niciun magazin profilat strict pe domeniul montan și care să aibă echipament tehnic de munte.  Dacă știe cineva, aștept să-mi comunice.

În Oman nu știu, n-am căutat.

Revenind la Dubai, în mall-uri poți găsi unele articole, ca de exemplu îmbrăcăminte sau bețe de trekking,  însă căutările au să-ți ia până la o zi, iar  combinația timp-preț-calitate nu merită , raportată la oferta de acasă.

Trebuie sp vii cu bocanci, polar, haina stop-vânt sau cu membrană speciala gen gore-tex, bluff cap, ochelari soare, creme (din astea n-am avut, dar cică-s bune).

Nu ai nevoie de cort mega-profi. Il poti cumpara și din Dubai, de exemplu din Carrefour, unul elementar/penal chiar, să reziste la un vânt elementar. Însă – din nou – pierzi timp cu aceste căutări. Un Carrefour „de treabă” te poate aștepta în Bur Dubai (zona în care am locuit cât timp am muncit în Dubai) zona autogării de aici.

Precum se știe, n-ai voie cu butelii de primus în avion. Eficient este un burduf pentru apă – necesar chiar. Bețe trekking și parazapezi protecție pentru eventualii șerpi sau scorpioni. Rucsac bun.

Eu n-am folosit GPS-ul și am mers după hărți. Însă îți  este suficient dacă pui pe GPS din Dubai „Jemel Shams Resort” și alegi calea cea mai scurtă – pe la Al Ain – care o taie direct prin deșert spre S-E de Dubai și, logic, nu trece prin Muskat. Nu trebuie să stai acolo, doar ai un cort, pentru Dumnezeu!  Te duci până unde te lasă asfaltul (impecabil, ce peste tot în EAU/Oman). Pe vremea când am fost eu (noi – că eram împreună cu un grec, un pakistanez și un turc) resortul era administrat și a fost înființat de un austriac simpatic, cu aspect și atitudine de montaniard tirolez.

Distanța Dubai – Jebel Shams – 400 km.

Am folosit hărți și informații ce apar mai jos – cărți cumpărate din mall-ul Burjuman din Dubai – însă revin, vei constata că nu ai neapărată nevoie de ele – și asta pentru că vei ateriza direct pe un platou deschis, cu orientare ușoară:

9768182628.01._SS500_SCLZZZZZZZ_

Următoarea, chiar dacă din titlu se referă la UAE si la motoare, are indicații interesante și pentru per pedes și zona de frontieră cu Omanul:

80500-300x390

Cu ce mijloc ajungi?

Am ajuns la partea cea mai importantă. Cel mai eficient este să-ți inchiriezi o mașină, iar cele mai ieftine inchirieri – Rent A-Car – se fac în Sharjah, aproape de Dubai. Îți acceptă carnetul, însă trebuie să specifici că vrei să mergi cu mașina în Oman. Dacă iei una cu motor mic și sunteți mulți, o vei forja ca pe dracu, pentru că vei urca în draci. Alt amănunt – vei da peste mașini automate. Poți însă închiria și din Dubai, depinde de buget, diferențele nu-s mari, mai ales dacă nu ești rezident și n-ai nevoie mult timp de o mașină. O mașină închiriată la Sharhaj m-a costat în jur de 1000 RON/săptămână. N-ai avea nevoie de o mașină mai mult de trei zile. Benzina habar n-am cât costă, am uitat. Și se cumpără la galon, însă nu sărăcești.

Varianta cu mijloace de deplasare în comun pentru Oman – autobuz – n-o cunosc, însă este consumatoare de timp. Și nu cunosc să circule ceva în zona Jebel Shams, însă sunt mari șanse să existe, avînd în vedere că în zona înaltă există sate. Ai însă de-a face cu o complicație inutilă și nu neapărat mai ieftină.

La frontieră vei primi viza de Oman și vei plăti o sumă (acceptabilă).

Prima imagine umanizată după ce treci fontiera în deșert, între UAE/Oman este asta:

168324_110721232338664_4535325_n

Ai mult de condus, așa că bagă tare.  Însă ai autostradă cea mai mare parte a drumului. Apoi un drum în serpentine, impecabil. Odată ajuns în zona resortului și ai parcat, vei vedea zona superioară a spectaculosului canion – mulți vin doar pentru asta – și punctul culminant al masivului Jebel Shams. Poți să ajungi doar pe vîrful imediat inferior, pentru că în zonă se află o bază militară cu soldați prietenoși (am constatat pe propria noastră piele) și care ne-au îndrumat în vecinătate, cam la 2 km distanță.

Poți alege între a urca spre vârf (teșit, un punct culminant al platoului) sau pentru a coborî în canion. Există și un traseu de Via Ferrata – n-am parcurs niciunul din aceste ultime două trasee și care sunt sigur mai spectaculoase decât ceea ce am realizat noi. Este de dorit să te interesezi la resort. Există marcaje și stâlpi indicatori. Poți să  mănânci/aproviziona cu apă, etc. Traseul până la vârf  este lejer – o plimbare – fără pasaje tehnice de cățărare. Urci treptat o rocă poroasă, roșiatică, marcată  ici-colo de o vegetație rară, adaptată uscăciunii, și ai deschideri de panoramă ample în toate direcțiile. Urcușul îți ia în jur de trei ore, dacă rețin bine…

Din zona șoselei, vei vedea acest peisaj:

180802_110714299006024_269217_n

În urcare spre vârf:

182259_110713675672753_1042958_n

Canionul:

180085_110714372339350_1116519_n

Apus de soare, la est de Jebel Shams:

181519_110714099006044_4449079_n

Copil beduin, vânzător de melci fosilizați și de textile împletite din păr de capră (lângă șosea):

180637_110714022339385_3341849_n

A meritat?

Pentru mine merită chiar și numai urcatul unui mușuroi, pentru care aș merge și până-n Australia (dacă-s gigantice creaturile  și mai ales dacă nu-s acasă). Doar să  nu le ofensez și să le distrug locuința.

Poate ca unii vor zice că nu merită să mergi până acolo pentru o gaură. Însă… să nu uităm, orice gaură are parte – prin compensație –  și de un Munte. Cu cât gaura-i mai adâncă, cu atât și muntele – demonstrat logic, matematic și geografico-geologic – este mai mare. Iar diferența de nivel este mai spectaculoasă. Apoi… POȚI SĂ ASOCIEZI drumeția asta și cu altceva. Cu ce propun, altă dată.

4. Wax Hipsterul

Îl chema Wax şi s-a născut din ceara unei lumânări pusă la înmormântare pe corpul unui mort şi numită pentru asta „Lumânarea Trupului”.

Lui Wax îi  plăcea să experimenteze, să experimenteze continuu, încontinuu. Destul de devreme şi-a dat seama că laba este peste demnitatea lui; a-ţi face laba presupune deja un anumit grad de demnitate. El voia să se exprime, să fie exprimat, să se ştie, continuu, încontinuu.

A ajuns de timpuriu să fie experimentat, câmp de experiment. Când era aşa, cam pe la 14 ani, a inventat sculptura în pufuleţi; sculpta aşa, un fel de oi, dar  nu ştia că-s oi alea. Wax a făcut senzaţie cu păpuşa aia lui – Beep îi aduce şi acum uneori aminte, atunci când râde cu acel râs al său cabalin.

În loc de ochi a vărsat din păpuşă nişte limbi, aşa, nişte limbi de The Rolling Stones, ele păreau a fi  deja cu copyright pentru trupă,  a şi primit un compliment pe  un site de socializare de la Keith Richards, doar pentru limbi, iar pentru ansamblu de la Marlyn Manson însuşi, care i-a tastat cu propriile lui degete cum că păpuşa l-ar fi inspirat pentru un viitor album; tonul lui Marlyn Manson era clar: albumul va fi unul de succes, iar acum Wax se gândea că pe copertă va apărea păpuşa lui. În loc de dinţi, el a desenat mâini care se strâng strâns, strâns de tot într-o dantură la vedere şi într-o gură ce formează un rictus;  în loc de buze umflate, a lipit o seceră şi un ciocan, iar urechi au fost două capace de votcă Stalingrad. O sită fină, metalică, dădea impresia de păr apocaliptic, heavy-metal.

În loc de nas a pus imaginea în umbră a cracilor lui Gorbaciov, neuitând să îngroaşe aşa, ca o sugestie, locul penisului.

Wax era format numai din unghiuri şi oase, era foarte alb şi din cauza asta plin de complexe. Beep era tuciuriu şi păros şi el a fost cel care l-a învăţat pe Wax cum să scape de complexe, iniţiindu-l în tot felul de perveriuni.

Odată, într-un club, lui Wax i-a picat dintr-o dată fisa: trebuie să-şi găurească urechile; pentru asta, a băut o sticlă de votcă bot la bot cu Stan, artist într-ale piercingurilor; prietena lui Stan a râs tot timpul ca o nebună, a luat prea mult extasy, după care a făcut pe ea, iar Stan, scârbit, a trebuit să cureţe.

Tot Stan i-a dat lui Wax o idee genială: să-şi decupeze lobul urechilor, iar din carnea decupată să-şi facă un talisman deosebit: un inel de carne inscripţionată cu care să-şi lege barba stufoasă, care în prealabil ar trebui înodată.

Stan i-a imprimat pentagrama pe inel, iar Wax era acum aşa, parcă mai autoritar şi parcă mai cu atitudine. Wax s-a gândit să se radă pe cap, iar apoi a mers la Stan care i-a tatuat o imagine din filmul Saw pe scăfârlie.

Beep era cel mai bătrân, avea peste 30 de ani şi era pentru a-şi ucide „bâtrânii”. Singurul lucru ce-l oprea era că atunci de unde dracu’ să mai facă rost de bani. De asta Wax era mândru: el făcea uşor rost de bani, avea deja clienţii lui. Mai ales în zilele de sărbătoare, simţea şi el că-i creştin şi că merge la biserică. Episcopul Alberto se purta cel mai tandru cu el dintre toţi cunoscuţii.

Jet a ajuns să fie invidioasă pe Wax, pentru că întotdeauna avea iarbă, extasy, vodcă şi chiar şi coca sau mescalină uneori. Depinde de câţi bani făcea. De mâncat întotdeauna manca doar la Mc. Donald’s, iar pentru sete bea doar cola. Şi Jet îşi ura bătrânii. Nu-şi dădea seama că prea mult răsfăţ primit  de la nişte părinţi echilibraţi te face bleg, iar prea mult răsfăţ de la nişte părinţi dezechilibraţi te transformă în dezechilibrat.

Bani însă primea, aşa cum primea şi mâncare, ea prefera însă burgerii iar friptura o dădea câinilor comunitari. Credea oarecum că aşa îşi ispăşeşte păcatele. Jet avea tot soiul de obsesii faţă de tot soiul de moşnegi pe care-i vedea aşa, înţelepţi, nedându-şi seama că vârsta la un om nu înseamnă nimic dacă se raportează la inteligenţă şi că înţelepciunea tot din inteligenţă derivă; odată a abordat un moş pe stradă care-i părea a fi un fin artist înţelept şi l-a întrebat „ce e viaţa” iar ăla a privit-o exact ca un bou, asta şi fiind de fapt. De atunci, ăla e obsedat de ea, o urmăreşte şi vrea tot timpul să-i sărute libidinos mâna.

Jet a descoperit sciitorii sud-americani şi se comportă precum un personaj din Julio Cortazar. N-a avut răbdare să citească decât ceea ce i se părea a fi cool şi la modă. De exemplul atunci când Beep după un futai cu un dildo a întrebat-o aşa, la mişto dacă a auzit de Sfinţii Părinţi, ea a crezut că e înjurată şi a început să plângă; în momente  din astea  pe Beep îl lua întotdeauna scârba şi nervii şi disperarea că nu mai are acum pulă şi că nici femeie încă n-a devenit.

Însă la un moment-dat biologicul a început să-şi spună cuvântul, mai ales că mecanica cruntă a cărnii era prost alimentată, iar suflet ioc. Jet simţea uneori, aşa, din senin, că înebuneşte. A auzit de anna karenina, a văzut un film de dragoste şi a început să viseze la bărbatul perfect, însă de ideea că-şi va pierde minţile n-a scăpat.

Treptat, treptat, a început să se uite la telenovele sud-americane, turceşti şi indiene. Îi era acum inexplicabil ruşine cu fetișul ei sexual care-i alimenta lucidități de nesuportat și care era, de ceva timp, motiv de batjocuri pentru Wax. Wax a uitat de mult c-a fost şi el un bebeluş inocent. De când se ştie  n-a simţit nimic faţă de nimeni; cu femeile,  filozofia lui era că ar fi bune  doar pentru pătruns şi atât. Asta însemna pentru el „dragoste” şi a  te îndrăgosti însemna întotdeauna plăcerea orgasmului şi gata.  Pentru asta le mai agăţa prin baruri, dar numai pe alea ce purtau fuste mini. Avea ocazia să experimenteze, să experimeteze şi să experimenteze comparaţia  bărbat-femeie.

Acum  brusc, din cauza biologicului gol ce-l consuma la fel cum petrolul consumă planeta, avea dureri groaznice de cap şi coşmaruri. S-a gândit că poate e posedat, că şi Jet este, de fapt ea le-a băgat aşa ceva în cap. Aşa c-au dat peste un călugăr cu studii profunde. El le-a zis să meargă la un popă, cica-l cheamă NM şi e într-un sat numit NR. Lui Beep şi apoi şi lu Wax li s-a părut a fi o nerozie asta cu biserica. Au zis că pot scăpa de coşmaruri şi dureri prin meditaţie zen, yoga şi altele, dar durerile creşteau.

Odată, la un chef cu coca, Jet a început să urle ca nebuna şi să zică cum că vede nu-ştiu-ce. Toţi s-au speriat şi şi-au adus aminte de popă, iar cu maşina claxonând au plecat într-acolo. Ciudat, în noaptea aia popa n-a auzit nimic. Ei au urcat la biserică, pe care, ciudat, au găsit-o deschisă. S-au apucat să-i citească din Moliftelnicul la vedere ceva lui Jet. Wax i-a pus pe cap crucea de ceramică adusă de către un cardinal, care s-a si spart, scăpând-o din mâini datorită neîndemânării. Jet s-a mai calmat apoi, brusc. Peste câteva zile,Wax a zis că-i bine să se spovedească la popă. Apoi i-a fost ruşine, apoi a acceptat.

După un timp, inelul din barba lui Wax a început să facă viermi. În momentul acela, urlând, Wax şi-a ras barba şi s-a mai chelit odată, însă a urlat încă odată atunci când şi-a descoperit tatuajul de pe scăfârlie. Şi-a adus aminte că nu şi-a făcut canonul dat de popă, primul lucru cerut fiind acela de a scăpa de inelul din barbă. Durerile de cap se intensificau. Visa că se îneacă, vomitând, atunci când îşi înghite viermii, inelul de carne şi barba stufoasă  în coadă. Visa că prin găurile loburilor îi iasă suliţe sau îi zboară ciori, or şobolani, sau că ciorile or şobolaii  îi mânâncă lobul rămas intact, mărind astfel gaura lobului cu un ciot. Atunci când erau şobolanii, visa cozile lor lungi intrându-i în gură şi  pe nas şi se trezea cum că se sufocă.  Şi-a dat foc la toate tablourile. Ştia că va muri, Jet i-a prevestit şi că va muri de mâna ei. A început cam de un an să poarte tricouri şi sacouri militare, în loc de cele cu tentă black-metal şi  să nu mai asculte  muzici post-punk, black-metal  sau de club, să caute un alt tip de „beat”, aşa, pentru vindecare. Nu avea însă astâmpăr şi răbdare, de asta s-a şi lăsat de zen şi yoga, plus că era influenţat de ceea ce-i zicea unul, Mario, fost emo şi acum devenit catolic fervent, ce şi purta un rozar la gât în semn de talisman, cum că acolo-i tot dracu’ băgat.  Apoi şi-a schimbat recuzita cu îmbrăcăminte flower-power, cămăşi înflorate indiene, obositoare totuşi la ochi, multe fiind kitch, în termenii unor specialişti ai spectacolului vizual stradal şi pantaloni evazaţi pe care-i combina în disperarea lui cu tricouri cu gât uneori, fără să-şi dea seama de dezacord şi că ţinuta ar fi strigat după  o cămaşă.  A ajuns aşa, să se chinuie pentru  gânduri flower-power, se străduia pentru asta ca să scape de dureri. Pentru că nu avea curaj ca să-şi scoată tatuajul cu sadicul din Saw [l-aş interzice prin lege] tatuat pe scăfârlie, şi-a tatuat pe mâna stângă simbolul păcii, iar pe mâna dreaptă pe Domnul Iisus Hristos pe Crucea de pe Golgota. A ajuns să se gândească la ceea ce i-a zis popa, că  tocmai în împietrirea lui nesimţitoare e începutul. Toţi făcuseră baie în cada aceea, aşa, pe rând. Acolo Wax s-a înecat, beat fiind şi  a început să horcăie acvatic, înecându-se cu tot părul strâns în cadă şi amestecat cu săpun, care în loc să se deverseze în canal a ajuns în gâtlejul lui, păr de pe cap, păr pubian, păr anal, al lui, al lui Beep, al lui Jet care numai pubian nu avea.

 

A mai murit un prost, au zis vecinii. Apoi, Wax s-a trezit ca într-un videoclip Tool. Se făcea că e un bebeluş dar e aşa, dublu. Tot ceea ce face el face încă odată tot el, cel din faţa lui, ca un frate geamăn şi care-l priveşte tot timpul în faţă. Însă simţea că chiar şi gândeşte în acelaşi timp, el cel din faţa lui. Apoi, brusc, şi-a văzut păpuşa, care-i vorbea. Îi zicea: „Wax, tatăl meu, trebuie să mă mai creezi odată; vezi că voi sunteţi doi, de fapt  tu eşti doi. Aşa trebuie să faci şi cu mine”. Wax a văzut că de jur-împejur e o lumină ca de fosfor, în clar-obscur. O voce de undeva îi zicea în minte că e fosforul morţilor şi că se află-n Huxley, în „The  Brave New World”. Simţea că trecând timpul şi nefăcând păpuşa se îneacă, se îneacă mereu, cu fiecare respiraţie, fiecare inspiraţie fiind un chin, se îneacă-n sânge şi se perpeleşte, aşa, ca un biftec în sânge. Prin lumina aceea de atelier foto pentru developat filme, a văzut ceva ce părea a fi un câmp de jnepeni. Wax se şi mira cum de ştie de jnepeni, el nefiind niciodată plecat dintre betoane şi de prin pivniţe şi cluburi. Erau de fapt mâini de cadavre contorsionate şi noduroase. Ajutat de către dublul său, a strâns mâini cât pentru dinţii de-o gură. S-a gândit de unde va face rost de cap însă până una-alta s-a apucat să reteze şi să potrivească mîinile. De fapt, le rupea  cu genunchiul, aşa cum se rup surcelele.

La un moment-dat, a auzit un răget: trecea un elefant. S-a speriat, dar apoi şi-a revenit şi ciudat a fost că dublul lui nu s-a speriat ci doar şi-a revenit.A urmat un plânset: un pui de elefant îşi căuta mama. Lui Wax i-a trecut imediat prin minte: aş putea folosi capul de elefant… Fugind mai agil decât îşi putea închipui vreodată, prinse puiul de trompă, în timp ce dublul îl sugruma încet. Cu bucăţi de piatră, au reuşit să desprindă capul de trunchi, treaba mergea repede, fiind unul în doi şi netrebuind să se înţeleagă sau să se dea ordine. Cu fâşii de carne au legat mîinile de cadavru sub formă de dinţi în gura elefantului, trompa au tăiat-o şi au făcut din ea nas, neuitând ca să o ridice puţin, marcând locul penisului lui Gorbaciov. Munca aceasta i-a dat amândurora din el amintiri de leşin cu inelul din barbă. Acum cu agregatul în spate, căuta o limbă.  Un sul de sârmă ghimpată a devenit o perucă de păr.

 

În acel moment s-a apropiat zburând, sub formă de bilă de săpun, Marlyn Mason. Era foarte crăcănat, părea a fi constipat încercând în permanenţă să defacheze oraşul New-York. Statuia Libetrăţii era cea care-i dădea cel mai mult chin, făclia ei nu reuşea să-i străbată sfincterele, însă parcă statuia ştia că va fi defacată, pe când restul oraşului din spate nu ştia deloc că e de căcat şi că va fi defacat de către Marlyn Manson. Iar în curul lui avea loc tot timpul atentatul: gemenii se prăbuşeau neîncetat, se ridicau şi întreg ciclul se repeta obsesiv, dar Malryn Manson nu ştia şi avea impresia că lansează nişte beşini extrem de dureroase. Marlyn Manson a urlat mulţumindu-i lui Wax că a ispăşit pentru el plăcerea de a fi fost inspirat după păpuşa asta pentru un album plin de blasfemii. Păpuşa a prins brusc viaţă şi l-a atacat pe Wax. Limbile îi scormoneau ochii, trompa îi violenta orificul bucal, gura îi prinse capul iar dinţii-mîini îi scotoceau creierul, îl fărâmiţau, îl amestecau ca pe aluatul dospit pe când alţii i se înfingeau în mărul lui adam. Celălalt el părea acum a fi din lichid, total din lichid şi parcă pe întreaga suprafaţă evapora gaze în culori metalice, ce executau un La Dance Macabre de Ev Mediu. Celălalt a ajuns mic cât un titirez şi brusc a luat foc după care a fost fierăstrău şi mistrie, ramă de tablou şi ungher cu păianjeni, oftat şi hăulit, julitură, ghem, brânză de burduf, lupă, ruj, două degete, antenă, dinte, sconcs, păr, zacere , toate  trecute în urlet prin stomacul lui Wax.

 

Atunci şi-a dat seama că de fapt n-a ucis pe nimeni şi că puiul de elefant s-a născut din lichidul dublului. Că păpuşa sunt tot atâţia morţi pe care el nu i-a născut. Apoi, Wax s-a speriat şi a urlat: ciudat însă, urletul lui răsuna  a râs şi pentru prima dată Wax  a fost fermecat de râsul cuiva, de propriul său râs. Era speriat, panicat, speriat de moarte, însă cu cât urla, cu atât râdea mai tare şi simţea că se gâdilă atunci când şi-a dat seama că se transformă în ghem de aţă lichidă şi că dublul lichid îl croşetează pe el cel de apă.  El îl împletea pe el continuu, cu dibăcie, într-o pânză cu motivul elefantului, de fapt îl împletea într-o cascadă prin care curgeau în permanenţă elefanţi, fiecare strop de apă era un elefant; ceea ce era ciudat, trompele stropilor de apă îi spălau pe elefanţi prin propria lor voinţă, iar în fiecare moment animalele se reîntorceau în cascadă. Naşterea asta îi dădea lui Wax o stare de leşin plăcută, îi venea să râdă însă auzea urlete de durere, iar elefanţii erau din cale afară de fericiţi şi râdeau.

 

2. Despre Dubai: vorbe-n deșert

Dubaiul este o alchimie a deșertului. Un miraj apărut ca o fata morgana la capătul deşertului.

Fascinant îmi  pare a fi  tot ceea ce e în jurul Dubaiului – pustietatea, tocmai bună pentru tact şi simţ, care duc la spirit…nisipul te poate ocupa, iar opacitatea lui, asemena peliculei depuse în interiorul paharului, înseamnă discreţie. Culorile sale raportate la diferite spații pot da un curcubeu de aspirații.

În deşert, totul îmi pare a fi muzical, dar într-un alt fel. Am fost preocupat de antiteza, complementară, deşert-pădure. La fel ca şi de  contrastul şi comparaţia deșert şi nisip- pustiu stâncos. Deşertul te îndeamnă la acţiune în odihnă.

În deşert nu poti  să fi proaspăt ca într-o pădure, însă te poti auzi pe tine. În deşert parcă totul e depunere a miliarde de alte vieți, asişti la o arheologie geologică de dimensiuni cosmice. Totul pare să fi fost alfel decât arată, şi te astepţi ca sub faţa rocii întinsă la nesfârşit să găsești briliantul.

În deşert praful este de fapt depunerea a miliarde şi miliarde de stele, a miliarde de vieţi devenite de fapt Una.

Întotdeauna am conştientizat locul unde se termină Plaja şi începe Deşertul, chiar la margine de Mare şi de Deşert fiinţând şi fiind eu. În deşert iluzia nu este Fata Morgana, ci Plaja; şi asta pentru că Deşertul nu poate fraterniza cu Marea, nu se poate lăsa mângâiat de un  Poseidon seducător. În Deşert lipseşte seducţia- de aceea Fata Morgana e Fata prin excelenţă, Dincolo de seducţie şi prin asta de nerezistat.

În pădure crești odata cu ea și îi simți misterul… in desert ai un déjà vu permanent. De asta, deșertul e frate cu luna… mă gândesc că nu degeaba moscheile au o semilună în varf. [istoricește, doar moscheile otomane poartă semiluna; influența vechilor religii ale Siriei…spațiul iranian nu cunoaște acest simbol pentru moschei…dar aici nu facem istorie].

Nicăieri nu poți înțelege mai bine luna, dar, mai ales, The Dark Side of the Moon, decât în deșert. De asta, un pick-up cu acest disc, ascultat pe întinderile nisipos-stâncoase, ar fi un omagiu adus deșertului și lunii.

Miraculos în deșert mi se pare a fi faptul că te vezi existând; aici înțelegi mai bine ca oriunde fantasticul organicului, și asiști la șoaptele cristalului. Miraculos este și că respiri, și parcă ai conștientiza că nu ai  avea nevoie de așa ceva; atunci de ce esti în iluzie diferit de imensitatea din jur?

Lumina rece a rațiunii aparține deșertului; ea nu are nevoie de combustie, există pur și simplu. Dar această lumină este mai caldă decât aceea a  oricărei efuziuni și-ți cere colaborarea.

În deșert poți înțelege aproape perfect de ce s-a născut monoteismul. Religia deșertului este una a luminii de argint, lunară, necreată. Iar faptul ca arabii se îndreaptă cu atâta pasiune acum spre aur, după ce sute sau mii de ani au celebrat argintul, ar trebui să dea de gândit. Să-și fi epuizat deșertul resursele nocturne? Sau cum ar suna o Cutie a Pandorrei deschisă în Deșert?

Deșertul este monstruos numai prin puține schimbări tragice: devenirea prin extindere sau prin corupere. Orice Deșert este funcțional pentru Spirit doar perfect circumcis unui cerc magic. Deșertul seamănă cu un imens mecanism sau cu un ceas extrem de exact. De asta un ceas purtat în deșert măsoară nu timpul, ci are un alt rost – crează cercuri geometrice de cicluri. Aici perfectiunea fiecărei raportări la orice mecanism duce până la urmă la finalitate – adică la clepsidră. Nimic nu este durabil în deșert, ci doar el însuşi. O mașină este mai puțin urâtă în peisajul de aici decât într-o pădure. O oază nu are niciun rost în deșert dacă se permanentizează. Literele Coranului sunt din nisip și piatră, şi  nu cunosc susurul apei. Reflectă gândurile deşertului raportate la o Grădină, având ca naş pe Vechiul Testament.

Coranul este o sferă perfectă din nisip şi piatră, ce protejează un miez verde de grădină în interiorul cel mai intim şi-i dă viaţă. Islamul a înțeles asta și a crescut o artă verde din mugurii firelor de nisip.

Adevărul  Fructului Oprit nu se putea naşte altundeva decât într-o zonă unde a întinde mâna după un fruct de curmal e un gest echivalent cu o rugaciune sau cu un sacrilegiu. Inversând termenii istorici placizi, crestinismul este sâmburele fructului protejat de către Coran, dat acestuia spre păstrare, pentru a se reîntoarce la origini- adică în Canaan. Dacă este Coranul Fir-de-Nisip, atunci Biblia este Vânt şi Duh- nu întâmplător poate, într-o lume desacralizată acest vânt vechi-crestin îşi înşeală menirea şi devine mecanicist- el duce Coranul spre el însuși; de aceea în Europa occidentală vezi moscheea născându-se ca printr-un incest lângă Notre-Dame.

Dacă este Coranul Literă fără de Trup iar Biblia Sunet primordial, atunci totul este Vânt şi duce spre părinţii deşertului- puţină lume conştientizează faptul că de fapt creştinismul s-a născut în Deşertul Egiptului. Cine mai are nevoie de  Pateric, de Antonie cel Mare, de Pahomie, de Onufrie? Sau cine pricepe cum că islamul este mult mai apropiat de crestinismul deșertului de acum două mii de ani decît este acum catolicismul fructelor putrezite în nectarul lor necules din neînţelegere?

Am simtit ca ating Iranul, India, Nepalul, Pakistanul, Omanul…l-am atins, Saudi Arabia aproape … iar China si Filipinele au dezamăgit prin prea multa teorie consumistă. Uneori a apărut un răsărit nou, însă era depărtat – Indonezia. Care poate arăta ce înseamnă să dai deșertului, nisipului din Rub-al-Khali, calea, apa și Oceanul. Pentru că un deșert nu poate fi singur: el e lunar, dar totuși masculin, și-și ia consoarta, celălalt deșert, marin, solar dar totuși feminin. E ca într-o iubăreală, în care preiei rolul sau locul celuilalt, sau ca într-o  erotică cu iz cică rafinat în care încerci să faci inversări de roluri, rămânând același.

Stand la Sântioana, mă gândesc deseori la deșert, nedespărțit de vocea aceea, de azan-ul vechii moschei din Dubai… Privind în focul din vatra casei acesteia săsești mă gândesc a tăciunii păsării de foc de pe Valea Vaserului  sau la acele brațe de lemn ars din deșert, printre ceainice lunare şi haine lungi de pe care pică nisipul. Orice lucru zgronţuros, noduros, nisipos, este de fapt o pecete; în contrast cu luciul, fiece moleculă ieșită în relief este un nou-născut de univers potențial și faptic. Lemnul ars aici nu adaugă foc focului sau căldură căldurii: atingerera foc-nisip parc-ar fi un incest.

Noi am vrea să credem că Islamul este o Religie a Cărții, monoteistă cum i se zice (și întotdeauna contemporanii leagă în mod indestructibil monoteismul de o Carte – Creștinism, Mozaism, Islam…).

Accidental și istoric a devenit asta, tot așa cum și-n Creștinism ritualul este un mare  Accident fericit, un stop-cardiac sau o sincopă ce aduce o gură de aer. Ritualul este pentru Creștinism jazz, muzică din Țara Oașului, viața de care are nevoie un spațiu în proces de sclerozare altfel, o încăpere care-și găsește Rost de-abia după ce este decorată. Atena n-a avut nevoie de Carte; nici Ritualul nu pare c-a fost necesar, însă a crescut firesc, din firiză, frescă și statuie.

Islamul este Kaaba; prea mult citit din Carte fără Kaaba duce la praf, Dust in The Wind, terorism. Arabul n-are nevoie de Carte, el are nevoie de Cuvânt, unde e prieten cu creștinul. Cartea este un accident, asemănător ritualului în Creștinism. Cuvântul și nu Cartea este Oaza.

Creștinismul primar își poate trăi Deșertul, avem exemplul Patericului; arabul nu poate fi religios decât visând la o Oază  – în Deșert fiind, sau la limita celor două, în proxima lor întâlnire. La fel ca de Oază, arabul are nevoie de Noapte, de Lună.

Nicăieri ca în deșert nu poți vedea mai bine vanitatea vrăjitoriei și a iluziei; orice astfel de transformare a materiei e prea contrastantă şi prea iluzorie în raport cu Unul din jur. Aplecată spre magie este aproape prin definiție Pădurea; manifestările ei sunt prea imprevizibile, iar capetele de teluric profund se termină prin firele de păr ale copacilor.

Poate ca nu întâmplător față-în-față cu neschimbarea deșertului stă fluiditatea unui element care a prins formă de trup în fum, petrolul. În acest caz, Lampa lui Aladin (Al-Adyn) este din nisip, iar Duhul din interior, odată eliberat, are legătură cu eșapamentul. Aceasta Lampă este cu siguranță lucioasă și lucitoare în întunericul din interior. Este aici un Duh care nu s-a vrut eliberat, însă noi am greșit zarurile. De aceea Fata Morgana nu se mai arată în nopțile cu vânt de nisip îndrăgostiților, ci doar în furtunile neoanelor din Dubai, stând ca un înger negru deasupra Burj-Dubai-ului, într-un echilibru precar.

Iar etajul 72, unde lucram și cică business-ul îmi cerea să vând tocmai antiteza – adică plante – va fi odată fluid precum petrolul. Corpul acestui balaur blând și blajin este consumat, dar fără de ritual, asa cum este Vinul de Trup al împărtășaniei; de aceea golul lipsei de petrol va aduna toate amintirile, stările și înjurăturile de business; o planetă de cristal se va sparge, iar cioburi spulberate la infinit, în raze de soare puternic, vor umple golul lăsat de lipsa duhului negru consumat. Noroc însă cu Deșertul; iar Fata este plantă sau Palmierul, întotdeauna gratios, și care-și vorbește propriei umbre într-o osmoză delicată.

… Singur, doar eu si cu un marinar, C, în rest, foarte concret, mii și mii de  kilometri de stâncă rosiatică, dincolo de care începe Nisipul roșiatic, apoi Nisipul gri, apoi Saudi Arabia, Oman, Golful, Oceanul, undeva înspre est și-n spate au rămas Dubaiul, mult mai integrate  Deșertului Abu Dhabi sau Ras-al-Khaima, Umm-al-Quwain…

Vârful acela, pe care sunt convins ca n-a fost nimeni. Piatra-i roșiatică și aduce cu un aluat dospit. Un marinar nu poate fi aici decât un Pescar care încearcă să facă nodul marinăresc perfect din nisip, iar eu doar unul care înțelege deșertul ca pe o perdea de nisip, pe care tot timpul, dar tot timpul îl dai la o parte pentru a vedea mai bine și mai clar. Chiar si pe propriul meu Narcis. Nisipul nu-l poți îndepărta, însă te poți lipi strâns de stâncă; ești de fapt proiectat, zgomotul liniștii sparge timpanele, e mai ceva decât gravitația; de fapt, în deșert linistea ia locul forței de gravitație și te proiectează-n Stâncă. Poate că prin Liniște activă-n nemișcare s-au auto-proiectat Nazca, misterele mayașe, piramidele, desenele stranii de la Tassili, pietrele de la Teotihuacan sau Insula Paștelui. Și, dacă mă gândesc bine, lângă fiecare este un El – Deşert și o Ea- Ocean- Oceanul și Nisipul, Egipt sau Chile, Apa de la Titicaca sau din solul sudului Saharei, aproape Sahel de fapt.

Nu pot gândi un deșert lipsit de arabi. Deșertul Lut poate fi cel mai apropiat, perșii pot fi poate identificabili, poate mai somnambuli decât arabii, tuaregii pot fi mai lucitori în lumina lunii, în Thar poți fi hrană pentru o caravană. Mongolii nu pot fi oamenii deșertului; Atacama, Australia, de neimaginat – Deșertul trebuie să aibă acolo un alt limbaj și nu sunt convins că Celălat Deșert cunoaște Muzică.

Muzica arabă traditională nu poate să dispară – ea poate doar să se absoarbă, precum o cobra intrând în nisip. Iar ieșirea cobrei dintre minusculele particule se face prin vocea muzeinului din vârful minaretului, a cărui formă pare a fi atenţia şerpiliană ascuţită la maxim – iar aici șarpele poate avea și atitudinea celui din argila Genezei și te face să te gândești că mai înainte de Nisip a fost lutul umed.

În contrast, muzica din Oaș și Maramureș poartă în ea lava – de aceea nu a putut să apară decât în cel mai lung lanţ muntos vulcanic din Europa. Muzica asta e singura muzica traditonala din Romania ce are în structura ei contrapunctul, la fel ca-n jazz și rock. Având scructura solidificata a lavei, oșeanul n-a trebuit sa experimenteze îngroparea printre particulele fine, asemenea arabului… Ţâpuritura este încă geologie pură, iar momentul prins este tocmai acela când material fluidă devine solidă într-o nemişcare eternă.

Mergand la templele hinduse, ai impresia ca aici ești într-un stadiu vegetativ cosmic, permanentizat. E un permanent vrej-în-vârtej, e aceeași specie primordială, materie anorganică vie, din totdeauna; de aceea ea se și adreseaza papilelor olfactive, mirosului și văzului. Aici, furtuna din propriul tău pahar echivalează cu furtuna cosmică.

Cel mai trainic și în același timp tainic fir prin care te poți agăța este cel din nisip. Dacă cineva poate să vadă aura sau aureola cuiva, aceasta cred ca trebuie sa fie în mod necesar pulbericioasă, zgronţuroasă și nu lucie; lucirea este Lucifer, asadar iluzie mincinoasa; o aură are în ea Pulberea zgronţuroasă a Adevarului concentrat în mii de particule minuscule ce vorbesc unele cu altele în aură, şi formează un spaţiu al conlocuirii cu persoana.

Un bolovan nu poate fi decat o rocă grabită spre a fi nisip; în schimb, o stâncă este un altar al nisipului, imaginea solidaritatii perfecte a particulelor.

Pentru hinduși, rolul Nisipului din monoteism este luat de catre Mâl. In el însă nu poti ființa doar dacă ai o Scoică la urechi, pentru  a auzi Marea. Poate și pentru asta în ritualul la  care am asistat brahmanul sulfa într-o scoică din când în când. Mâlul ia însă prea concret forma trupului, și vrea s-o imite și pe aceea a sufletului; nu degeaba sunt în temple atâtea statui, modelul lor fiind de fapt Mâlul. Poate așa și-n Catolicism: nu degeaba vechii celți și germani trăiau pe lângă izvoare, lacuri și râuri; pe retina spiritului s-a prins un Mâl mai puțin consistent, dar imitator de forme. De aceea într-o Dumbravă Minunată cu ape vezi prima dată Luciul, care nu e Lucifer ci oglindă. Nu poţi gândi un astfel de spaţiu fără de sălcii sau gâze, toate aplecate spre Apă.

Călător pe mare, Grecul nu s-a vrut înșelat de Poseidon; dacă în deșert TU mergi spre Fata-Morgana, pe mare Furtuna vine spre tine. De aceea, Grecul n-a putut să creadă mult timp în tridimensionaliate, care poate să înşele de departe sau de aproape; asa că a inventat, pentru siguranța sa cea mai intima, bidimensionalitatea- adică Icoana.

În nisip nu există straturi, asa că nu există Timp, nici vechi sau nou, tânăr sau bătrân, acum sau atunci, aici sau acolo, Mai bun sau Mai rău… In Mâl, în pământ, un strat arheologic este automat o descalificare calitativă.

Deșertul nu are nevoie de Ploaie, pentru că-și este autosuficient lui însusi,la fel ca și Dumnezeu. Ploaia ar fi aici ceva vulgar și lipsit de Iubire; de aceea deșertul se însoțește cu Roua de Dimineață.

Ai impresia că mâna despre care vorbeste  Moise, în deșert, era de fapt o forma de rouă cristalizată; în acest caz se aseamana mai mult unor Lacrimi, dar nu neapărat de suferință.

Setea cea mai profund organică n-am simțit-o în deșert; parcă aici nu consumi apă pentru a-ți potoli setea; e ca și când te-ai cumineca folosind apă.

A bea cafea făcută în deșert, într-un ibric așezat pe nisipul fierbinte, e ca și când ai asista la nașterea unei sfere de cristal. Mai importantă decât cafeaua e aici nisipul încins. Ai impresia ca acel conținut al ibricului are conexiuni cu petrolul, înainte de a se fi inventat mașina, si când Duhul lui Al-Adyn nu era încă eliberat printr-o greseală cabalistică din Ibricul-de-Nisip, pentru a se sacrifica.

Ceai însă dacă bei în deșert, ajungi să crezi că înțelegi Calea Lactee. Sunt și bucățile de meteoriți din jur, foarte numeroși în Oman și melcii fosilizați în piatră. Și ar fi luciferic să bei ceai fierbinte. Bând ceai, lichidul pare a avea un susur şerpilian, ca şi când întreaga specie se reîntoarce în unduiri de şarpe-de-casă domestic. E ca și când, ca să înțelegi un kilt, n-o poți face altfel decât bând whiskey cu gheaţă – altfel nu poți înțelege topirea icesberg-ului în etnografie scoțiană. Așa cum alchimia a precedat chimia și hanul  a precedat cârciuma, pub-ul sau cafeneaua, tot așa vechiul rafinament și vechea noblețe au doar sosii.

În desșert însă, nu poți să bei ceai decât în stilul Căii Lactee prin papile gustative șerpiliene, și cafea prin atenții telurice. La fel ca atunci când dacă bei whiskey toată fiinţa ta ar consuma substanţa  şi aroma unui lemn roșiatic, și doar la așa ceva te poți gândi, sau ca atunci cand te uiți la horinca de Valea Vișeului și la pălinca de Cărmâzana și te gândești  la greanga ce a purtat fructul mai mult decât la fruct, gând care nu te va duce la beție niciodată, ci doar la alchimie. Sau, ca atunci când, văzând mătasea, te gândești mai mult la frunză decât la vierme.

Marea greseală e să crezi că toate substanțele vitale pot fi îmbuteliate.Comerţul poartă în germene păcatul lucrului febril și niciodată terminat.

Dacă atunci când consumi sau când eşti consumat de astfel de substanţe e ca şi când ai fi consumat şi Fum, în sunet de lemn pârâind la foc, la fel, în deşert cafeaua şi ceaiul pătrund prin mareea limbilor de foc ce afumă un ceainic, într-un loc şi într-un spaţiu pe care a doua oară n-o să-l mai găseşti.

A întinde un cort de beduin în deşert echivalează cu a te circumcide; şi dacă Sfânta Agnes a fost o viaţă întreagă preocupată în a afla ce s-a întâmplat cu prepuţul lui Hristos, pe care uneori îl şi simţea în gură, după ce ai întins acest cort te întrebi ce e dincolo de tihna aceasta febrilă de o noapte, şi cum de s-a  făcut ca fiul Deşertului care a fost Hristos s-a pierdut prin creştinism în nisipurile mişcătoare, sau s-a pierdut în oraşul înfiinţat de către Constantin. Grăuntele de muştar din Evanghelie este de fapt grăuntele de nisip.

În deșert, culorile esențiale sunt roșul pal și albastrul – cerul este doar o oglindă și un receptacul de sunete. La munte, nu există culoare, ci doar contur. În contrast, munţii din Oman sunt din zahăr şi dau impresia că nu pot răni. De aici impresia de imponderabilitate în timpul ascensiunii. A bate un piton în această rocă-aliment, azimă primordială, ar fi un sacrilegiu, iar  a bate pene în crepături ar fi de prisos, dacă tot poţi zbura cu ajutorul palmelor şi a degetelor.

Reîntoarcerea echivalează cu a coborî într-un cuptor în care se coace lipia. Roca Făgăraşilor te pune faţă-în-faţă cu propria-ţi carne, roca Pietrei Craiului, în albul ei, faţă-în-faţă cu propriul tău schelet. Iar străbătând munţii Maramureşului, insondabili, întotdeauna simţi cum că fluierul piciorului tău va cânta precum un flaut – la fel ca instrumentul de suflat tibetan, făurit din fluierul piciorului unui călugăr considerat a fi sfânt, şi a cărui învăţătură ar răzbate acum prin acel Sunet; cel mai devotat  mod în care se pot celebra sfintele moaşte.

Dacă în pădure porţi lichidul esenţial în ploscă sau bidon, obiecte pântecoase ce dau impresia de preaplin, în deşert astfel de obiecte ar fi indecente; de aceea burduful este de-al locului. Dimensiunile acestuia se transformă prin folosire, uneori aproape ritualic, mai ales dacă-i pictat sau ţesut. Este ca şi când ţi-ai proiecta spre afară propria-ţi măsură şi propriul tău post, printr-un instrument de măsură şi control.

Hinduismul şi creştinismul se întâlnesc într-un punct – cel insondabil al formei, adică în nevoia de a fi consumat. Islamul vrea doar să fie auzit. Ritualul este în creştinism un accident. Grecul nu are un Deșert-Unul și de aceea are nevoie de formă și de ritm.

Marea este o Fată care a crescut, aşa că nu-şi poate asuma asceza perfectă, însă nu mai poate nici asculta de tata Poseidon. Vrea o Formă, care s-a revărsat prin oraşul lui Constantin, acvatic prin esenţă.