
Dubaiul este o alchimie a deșertului. Un miraj apărut ca o fata morgana la capătul deşertului.
Fascinant îmi pare a fi tot ceea ce e în jurul Dubaiului – pustietatea, tocmai bună pentru tact şi simţ, care duc la spirit…nisipul te poate ocupa, iar opacitatea lui, asemena peliculei depuse în interiorul paharului, înseamnă discreţie. Culorile sale raportate la diferite spații pot da un curcubeu de aspirații.
În deşert, totul îmi pare a fi muzical, dar într-un alt fel. Am fost preocupat de antiteza, complementară, deşert-pădure. La fel ca şi de contrastul şi comparaţia deșert şi nisip- pustiu stâncos. Deşertul te îndeamnă la acţiune în odihnă.
În deşert nu poti să fi proaspăt ca într-o pădure, însă te poti auzi pe tine. În deşert parcă totul e depunere a miliarde de alte vieți, asişti la o arheologie geologică de dimensiuni cosmice. Totul pare să fi fost alfel decât arată, şi te astepţi ca sub faţa rocii întinsă la nesfârşit să găsești briliantul.
În deşert praful este de fapt depunerea a miliarde şi miliarde de stele, a miliarde de vieţi devenite de fapt Una.
Întotdeauna am conştientizat locul unde se termină Plaja şi începe Deşertul, chiar la margine de Mare şi de Deşert fiinţând şi fiind eu. În deşert iluzia nu este Fata Morgana, ci Plaja; şi asta pentru că Deşertul nu poate fraterniza cu Marea, nu se poate lăsa mângâiat de un Poseidon seducător. În Deşert lipseşte seducţia- de aceea Fata Morgana e Fata prin excelenţă, Dincolo de seducţie şi prin asta de nerezistat.

În pădure crești odata cu ea și îi simți misterul… in desert ai un déjà vu permanent. De asta, deșertul e frate cu luna… mă gândesc că nu degeaba moscheile au o semilună în varf. [istoricește, doar moscheile otomane poartă semiluna; influența vechilor religii ale Siriei…spațiul iranian nu cunoaște acest simbol pentru moschei…dar aici nu facem istorie].
Nicăieri nu poți înțelege mai bine luna, dar, mai ales, The Dark Side of the Moon, decât în deșert. De asta, un pick-up cu acest disc, ascultat pe întinderile nisipos-stâncoase, ar fi un omagiu adus deșertului și lunii.
Miraculos în deșert mi se pare a fi faptul că te vezi existând; aici înțelegi mai bine ca oriunde fantasticul organicului, și asiști la șoaptele cristalului. Miraculos este și că respiri, și parcă ai conștientiza că nu ai avea nevoie de așa ceva; atunci de ce esti în iluzie diferit de imensitatea din jur?
Lumina rece a rațiunii aparține deșertului; ea nu are nevoie de combustie, există pur și simplu. Dar această lumină este mai caldă decât aceea a oricărei efuziuni și-ți cere colaborarea.
În deșert poți înțelege aproape perfect de ce s-a născut monoteismul. Religia deșertului este una a luminii de argint, lunară, necreată. Iar faptul ca arabii se îndreaptă cu atâta pasiune acum spre aur, după ce sute sau mii de ani au celebrat argintul, ar trebui să dea de gândit. Să-și fi epuizat deșertul resursele nocturne? Sau cum ar suna o Cutie a Pandorrei deschisă în Deșert?
Deșertul este monstruos numai prin puține schimbări tragice: devenirea prin extindere sau prin corupere. Orice Deșert este funcțional pentru Spirit doar perfect circumcis unui cerc magic. Deșertul seamănă cu un imens mecanism sau cu un ceas extrem de exact. De asta un ceas purtat în deșert măsoară nu timpul, ci are un alt rost – crează cercuri geometrice de cicluri. Aici perfectiunea fiecărei raportări la orice mecanism duce până la urmă la finalitate – adică la clepsidră. Nimic nu este durabil în deșert, ci doar el însuşi. O mașină este mai puțin urâtă în peisajul de aici decât într-o pădure. O oază nu are niciun rost în deșert dacă se permanentizează. Literele Coranului sunt din nisip și piatră, şi nu cunosc susurul apei. Reflectă gândurile deşertului raportate la o Grădină, având ca naş pe Vechiul Testament.
Coranul este o sferă perfectă din nisip şi piatră, ce protejează un miez verde de grădină în interiorul cel mai intim şi-i dă viaţă. Islamul a înțeles asta și a crescut o artă verde din mugurii firelor de nisip.
Adevărul Fructului Oprit nu se putea naşte altundeva decât într-o zonă unde a întinde mâna după un fruct de curmal e un gest echivalent cu o rugaciune sau cu un sacrilegiu. Inversând termenii istorici placizi, crestinismul este sâmburele fructului protejat de către Coran, dat acestuia spre păstrare, pentru a se reîntoarce la origini- adică în Canaan. Dacă este Coranul Fir-de-Nisip, atunci Biblia este Vânt şi Duh- nu întâmplător poate, într-o lume desacralizată acest vânt vechi-crestin îşi înşeală menirea şi devine mecanicist- el duce Coranul spre el însuși; de aceea în Europa occidentală vezi moscheea născându-se ca printr-un incest lângă Notre-Dame.
Dacă este Coranul Literă fără de Trup iar Biblia Sunet primordial, atunci totul este Vânt şi duce spre părinţii deşertului- puţină lume conştientizează faptul că de fapt creştinismul s-a născut în Deşertul Egiptului. Cine mai are nevoie de Pateric, de Antonie cel Mare, de Pahomie, de Onufrie? Sau cine pricepe cum că islamul este mult mai apropiat de crestinismul deșertului de acum două mii de ani decît este acum catolicismul fructelor putrezite în nectarul lor necules din neînţelegere?
Am simtit ca ating Iranul, India, Nepalul, Pakistanul, Omanul…l-am atins, Saudi Arabia aproape … iar China si Filipinele au dezamăgit prin prea multa teorie consumistă. Uneori a apărut un răsărit nou, însă era depărtat – Indonezia. Care poate arăta ce înseamnă să dai deșertului, nisipului din Rub-al-Khali, calea, apa și Oceanul. Pentru că un deșert nu poate fi singur: el e lunar, dar totuși masculin, și-și ia consoarta, celălalt deșert, marin, solar dar totuși feminin. E ca într-o iubăreală, în care preiei rolul sau locul celuilalt, sau ca într-o erotică cu iz cică rafinat în care încerci să faci inversări de roluri, rămânând același.
Stand la Sântioana, mă gândesc deseori la deșert, nedespărțit de vocea aceea, de azan-ul vechii moschei din Dubai… Privind în focul din vatra casei acesteia săsești mă gândesc a tăciunii păsării de foc de pe Valea Vaserului sau la acele brațe de lemn ars din deșert, printre ceainice lunare şi haine lungi de pe care pică nisipul. Orice lucru zgronţuros, noduros, nisipos, este de fapt o pecete; în contrast cu luciul, fiece moleculă ieșită în relief este un nou-născut de univers potențial și faptic. Lemnul ars aici nu adaugă foc focului sau căldură căldurii: atingerera foc-nisip parc-ar fi un incest.
Noi am vrea să credem că Islamul este o Religie a Cărții, monoteistă cum i se zice (și întotdeauna contemporanii leagă în mod indestructibil monoteismul de o Carte – Creștinism, Mozaism, Islam…).
Accidental și istoric a devenit asta, tot așa cum și-n Creștinism ritualul este un mare Accident fericit, un stop-cardiac sau o sincopă ce aduce o gură de aer. Ritualul este pentru Creștinism jazz, muzică din Țara Oașului, viața de care are nevoie un spațiu în proces de sclerozare altfel, o încăpere care-și găsește Rost de-abia după ce este decorată. Atena n-a avut nevoie de Carte; nici Ritualul nu pare c-a fost necesar, însă a crescut firesc, din firiză, frescă și statuie.
Islamul este Kaaba; prea mult citit din Carte fără Kaaba duce la praf, Dust in The Wind, terorism. Arabul n-are nevoie de Carte, el are nevoie de Cuvânt, unde e prieten cu creștinul. Cartea este un accident, asemănător ritualului în Creștinism. Cuvântul și nu Cartea este Oaza.
Creștinismul primar își poate trăi Deșertul, avem exemplul Patericului; arabul nu poate fi religios decât visând la o Oază – în Deșert fiind, sau la limita celor două, în proxima lor întâlnire. La fel ca de Oază, arabul are nevoie de Noapte, de Lună.
Nicăieri ca în deșert nu poți vedea mai bine vanitatea vrăjitoriei și a iluziei; orice astfel de transformare a materiei e prea contrastantă şi prea iluzorie în raport cu Unul din jur. Aplecată spre magie este aproape prin definiție Pădurea; manifestările ei sunt prea imprevizibile, iar capetele de teluric profund se termină prin firele de păr ale copacilor.
Poate ca nu întâmplător față-în-față cu neschimbarea deșertului stă fluiditatea unui element care a prins formă de trup în fum, petrolul. În acest caz, Lampa lui Aladin (Al-Adyn) este din nisip, iar Duhul din interior, odată eliberat, are legătură cu eșapamentul. Aceasta Lampă este cu siguranță lucioasă și lucitoare în întunericul din interior. Este aici un Duh care nu s-a vrut eliberat, însă noi am greșit zarurile. De aceea Fata Morgana nu se mai arată în nopțile cu vânt de nisip îndrăgostiților, ci doar în furtunile neoanelor din Dubai, stând ca un înger negru deasupra Burj-Dubai-ului, într-un echilibru precar.
Iar etajul 72, unde lucram și cică business-ul îmi cerea să vând tocmai antiteza – adică plante – va fi odată fluid precum petrolul. Corpul acestui balaur blând și blajin este consumat, dar fără de ritual, asa cum este Vinul de Trup al împărtășaniei; de aceea golul lipsei de petrol va aduna toate amintirile, stările și înjurăturile de business; o planetă de cristal se va sparge, iar cioburi spulberate la infinit, în raze de soare puternic, vor umple golul lăsat de lipsa duhului negru consumat. Noroc însă cu Deșertul; iar Fata este plantă sau Palmierul, întotdeauna gratios, și care-și vorbește propriei umbre într-o osmoză delicată.
… Singur, doar eu si cu un marinar, C, în rest, foarte concret, mii și mii de kilometri de stâncă rosiatică, dincolo de care începe Nisipul roșiatic, apoi Nisipul gri, apoi Saudi Arabia, Oman, Golful, Oceanul, undeva înspre est și-n spate au rămas Dubaiul, mult mai integrate Deșertului Abu Dhabi sau Ras-al-Khaima, Umm-al-Quwain…

Vârful acela, pe care sunt convins ca n-a fost nimeni. Piatra-i roșiatică și aduce cu un aluat dospit. Un marinar nu poate fi aici decât un Pescar care încearcă să facă nodul marinăresc perfect din nisip, iar eu doar unul care înțelege deșertul ca pe o perdea de nisip, pe care tot timpul, dar tot timpul îl dai la o parte pentru a vedea mai bine și mai clar. Chiar si pe propriul meu Narcis. Nisipul nu-l poți îndepărta, însă te poți lipi strâns de stâncă; ești de fapt proiectat, zgomotul liniștii sparge timpanele, e mai ceva decât gravitația; de fapt, în deșert linistea ia locul forței de gravitație și te proiectează-n Stâncă. Poate că prin Liniște activă-n nemișcare s-au auto-proiectat Nazca, misterele mayașe, piramidele, desenele stranii de la Tassili, pietrele de la Teotihuacan sau Insula Paștelui. Și, dacă mă gândesc bine, lângă fiecare este un El – Deşert și o Ea- Ocean- Oceanul și Nisipul, Egipt sau Chile, Apa de la Titicaca sau din solul sudului Saharei, aproape Sahel de fapt.
Nu pot gândi un deșert lipsit de arabi. Deșertul Lut poate fi cel mai apropiat, perșii pot fi poate identificabili, poate mai somnambuli decât arabii, tuaregii pot fi mai lucitori în lumina lunii, în Thar poți fi hrană pentru o caravană. Mongolii nu pot fi oamenii deșertului; Atacama, Australia, de neimaginat – Deșertul trebuie să aibă acolo un alt limbaj și nu sunt convins că Celălat Deșert cunoaște Muzică.
Muzica arabă traditională nu poate să dispară – ea poate doar să se absoarbă, precum o cobra intrând în nisip. Iar ieșirea cobrei dintre minusculele particule se face prin vocea muzeinului din vârful minaretului, a cărui formă pare a fi atenţia şerpiliană ascuţită la maxim – iar aici șarpele poate avea și atitudinea celui din argila Genezei și te face să te gândești că mai înainte de Nisip a fost lutul umed.
În contrast, muzica din Oaș și Maramureș poartă în ea lava – de aceea nu a putut să apară decât în cel mai lung lanţ muntos vulcanic din Europa. Muzica asta e singura muzica traditonala din Romania ce are în structura ei contrapunctul, la fel ca-n jazz și rock. Având scructura solidificata a lavei, oșeanul n-a trebuit sa experimenteze îngroparea printre particulele fine, asemenea arabului… Ţâpuritura este încă geologie pură, iar momentul prins este tocmai acela când material fluidă devine solidă într-o nemişcare eternă.
Mergand la templele hinduse, ai impresia ca aici ești într-un stadiu vegetativ cosmic, permanentizat. E un permanent vrej-în-vârtej, e aceeași specie primordială, materie anorganică vie, din totdeauna; de aceea ea se și adreseaza papilelor olfactive, mirosului și văzului. Aici, furtuna din propriul tău pahar echivalează cu furtuna cosmică.
Cel mai trainic și în același timp tainic fir prin care te poți agăța este cel din nisip. Dacă cineva poate să vadă aura sau aureola cuiva, aceasta cred ca trebuie sa fie în mod necesar pulbericioasă, zgronţuroasă și nu lucie; lucirea este Lucifer, asadar iluzie mincinoasa; o aură are în ea Pulberea zgronţuroasă a Adevarului concentrat în mii de particule minuscule ce vorbesc unele cu altele în aură, şi formează un spaţiu al conlocuirii cu persoana.
Un bolovan nu poate fi decat o rocă grabită spre a fi nisip; în schimb, o stâncă este un altar al nisipului, imaginea solidaritatii perfecte a particulelor.
Pentru hinduși, rolul Nisipului din monoteism este luat de catre Mâl. In el însă nu poti ființa doar dacă ai o Scoică la urechi, pentru a auzi Marea. Poate și pentru asta în ritualul la care am asistat brahmanul sulfa într-o scoică din când în când. Mâlul ia însă prea concret forma trupului, și vrea s-o imite și pe aceea a sufletului; nu degeaba sunt în temple atâtea statui, modelul lor fiind de fapt Mâlul. Poate așa și-n Catolicism: nu degeaba vechii celți și germani trăiau pe lângă izvoare, lacuri și râuri; pe retina spiritului s-a prins un Mâl mai puțin consistent, dar imitator de forme. De aceea într-o Dumbravă Minunată cu ape vezi prima dată Luciul, care nu e Lucifer ci oglindă. Nu poţi gândi un astfel de spaţiu fără de sălcii sau gâze, toate aplecate spre Apă.
Călător pe mare, Grecul nu s-a vrut înșelat de Poseidon; dacă în deșert TU mergi spre Fata-Morgana, pe mare Furtuna vine spre tine. De aceea, Grecul n-a putut să creadă mult timp în tridimensionaliate, care poate să înşele de departe sau de aproape; asa că a inventat, pentru siguranța sa cea mai intima, bidimensionalitatea- adică Icoana.
În nisip nu există straturi, asa că nu există Timp, nici vechi sau nou, tânăr sau bătrân, acum sau atunci, aici sau acolo, Mai bun sau Mai rău… In Mâl, în pământ, un strat arheologic este automat o descalificare calitativă.
Deșertul nu are nevoie de Ploaie, pentru că-și este autosuficient lui însusi,la fel ca și Dumnezeu. Ploaia ar fi aici ceva vulgar și lipsit de Iubire; de aceea deșertul se însoțește cu Roua de Dimineață.
Ai impresia că mâna despre care vorbeste Moise, în deșert, era de fapt o forma de rouă cristalizată; în acest caz se aseamana mai mult unor Lacrimi, dar nu neapărat de suferință.
Setea cea mai profund organică n-am simțit-o în deșert; parcă aici nu consumi apă pentru a-ți potoli setea; e ca și când te-ai cumineca folosind apă.

A bea cafea făcută în deșert, într-un ibric așezat pe nisipul fierbinte, e ca și când ai asista la nașterea unei sfere de cristal. Mai importantă decât cafeaua e aici nisipul încins. Ai impresia ca acel conținut al ibricului are conexiuni cu petrolul, înainte de a se fi inventat mașina, si când Duhul lui Al-Adyn nu era încă eliberat printr-o greseală cabalistică din Ibricul-de-Nisip, pentru a se sacrifica.
Ceai însă dacă bei în deșert, ajungi să crezi că înțelegi Calea Lactee. Sunt și bucățile de meteoriți din jur, foarte numeroși în Oman și melcii fosilizați în piatră. Și ar fi luciferic să bei ceai fierbinte. Bând ceai, lichidul pare a avea un susur şerpilian, ca şi când întreaga specie se reîntoarce în unduiri de şarpe-de-casă domestic. E ca și când, ca să înțelegi un kilt, n-o poți face altfel decât bând whiskey cu gheaţă – altfel nu poți înțelege topirea icesberg-ului în etnografie scoțiană. Așa cum alchimia a precedat chimia și hanul a precedat cârciuma, pub-ul sau cafeneaua, tot așa vechiul rafinament și vechea noblețe au doar sosii.
În desșert însă, nu poți să bei ceai decât în stilul Căii Lactee prin papile gustative șerpiliene, și cafea prin atenții telurice. La fel ca atunci când dacă bei whiskey toată fiinţa ta ar consuma substanţa şi aroma unui lemn roșiatic, și doar la așa ceva te poți gândi, sau ca atunci cand te uiți la horinca de Valea Vișeului și la pălinca de Cărmâzana și te gândești la greanga ce a purtat fructul mai mult decât la fruct, gând care nu te va duce la beție niciodată, ci doar la alchimie. Sau, ca atunci când, văzând mătasea, te gândești mai mult la frunză decât la vierme.
Marea greseală e să crezi că toate substanțele vitale pot fi îmbuteliate.Comerţul poartă în germene păcatul lucrului febril și niciodată terminat.
Dacă atunci când consumi sau când eşti consumat de astfel de substanţe e ca şi când ai fi consumat şi Fum, în sunet de lemn pârâind la foc, la fel, în deşert cafeaua şi ceaiul pătrund prin mareea limbilor de foc ce afumă un ceainic, într-un loc şi într-un spaţiu pe care a doua oară n-o să-l mai găseşti.
A întinde un cort de beduin în deşert echivalează cu a te circumcide; şi dacă Sfânta Agnes a fost o viaţă întreagă preocupată în a afla ce s-a întâmplat cu prepuţul lui Hristos, pe care uneori îl şi simţea în gură, după ce ai întins acest cort te întrebi ce e dincolo de tihna aceasta febrilă de o noapte, şi cum de s-a făcut ca fiul Deşertului care a fost Hristos s-a pierdut prin creştinism în nisipurile mişcătoare, sau s-a pierdut în oraşul înfiinţat de către Constantin. Grăuntele de muştar din Evanghelie este de fapt grăuntele de nisip.
În deșert, culorile esențiale sunt roșul pal și albastrul – cerul este doar o oglindă și un receptacul de sunete. La munte, nu există culoare, ci doar contur. În contrast, munţii din Oman sunt din zahăr şi dau impresia că nu pot răni. De aici impresia de imponderabilitate în timpul ascensiunii. A bate un piton în această rocă-aliment, azimă primordială, ar fi un sacrilegiu, iar a bate pene în crepături ar fi de prisos, dacă tot poţi zbura cu ajutorul palmelor şi a degetelor.
Reîntoarcerea echivalează cu a coborî într-un cuptor în care se coace lipia. Roca Făgăraşilor te pune faţă-în-faţă cu propria-ţi carne, roca Pietrei Craiului, în albul ei, faţă-în-faţă cu propriul tău schelet. Iar străbătând munţii Maramureşului, insondabili, întotdeauna simţi cum că fluierul piciorului tău va cânta precum un flaut – la fel ca instrumentul de suflat tibetan, făurit din fluierul piciorului unui călugăr considerat a fi sfânt, şi a cărui învăţătură ar răzbate acum prin acel Sunet; cel mai devotat mod în care se pot celebra sfintele moaşte.
Dacă în pădure porţi lichidul esenţial în ploscă sau bidon, obiecte pântecoase ce dau impresia de preaplin, în deşert astfel de obiecte ar fi indecente; de aceea burduful este de-al locului. Dimensiunile acestuia se transformă prin folosire, uneori aproape ritualic, mai ales dacă-i pictat sau ţesut. Este ca şi când ţi-ai proiecta spre afară propria-ţi măsură şi propriul tău post, printr-un instrument de măsură şi control.
Hinduismul şi creştinismul se întâlnesc într-un punct – cel insondabil al formei, adică în nevoia de a fi consumat. Islamul vrea doar să fie auzit. Ritualul este în creştinism un accident. Grecul nu are un Deșert-Unul și de aceea are nevoie de formă și de ritm.
Marea este o Fată care a crescut, aşa că nu-şi poate asuma asceza perfectă, însă nu mai poate nici asculta de tata Poseidon. Vrea o Formă, care s-a revărsat prin oraşul lui Constantin, acvatic prin esenţă.